RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ LUCRĂTOARE

Iată că omul urcă pe următoarea treaptă şi dobândeşte rugăciunea minţii din inimă lucrătoare. Ea este numită a minţii din inimă deoarece în cadrul ei, împreună cu mintea se roagă şi inima, adică întreg omul lăuntric. Iar lucrătoare este numită pentru că în  cazul ei voinţa omului continuă să lucreze în el, manifestându-se prin îndemnuri şi  fapte. Omul încă nu a intrat în întreaga împlinire a voii lui Dumnezeu; el o împlineşte doar parţial, iar în rest îşi îndeplineşte lucrarea şi voinţa sa. Încă nu este atinsă înţelepciunea  desăvârşită.  Precum  mintea  se  deprinde  cu  rugăciunea  vorbită  şi este atentă la cuvinte, adâncindu-se treptat în această rugăciune şi căpătând deprindere în    ea, tot la fel este şi în cazul rugăciunii minţii. Atunci când ea se înrădăcinează în minte, ca drept răspuns la lucrarea minţii, inima începe şi ea treptat să se încălzească. Altfel spus, când mintea este ocupată mereu cu rugăciunea şi omul şi-a îndreptat întreaga sa viaţă spre această lucrare, atunci simţurile lăuntrice încep să fie în acord cu rugăciunea şi să se adâncească în ea şi astfel iau şi ele parte, împreună cu mintea, la lucrarea rugăciunii şi, fiind atrase de Numele lui Dumnezeu, nu mai sustrag mintea de la rugăciune.

Satana, dimpreună cu demonii săi, înarmaţi cu patimile care locuiesc în  inima cea veche, care împlineşte voia proprie, se înrădăcinează în „eul” mândriei omeneşti. Aici, chiar în însăşi baza inimii, care are o înaltă părere de sine, diavolul îşi înalţă un mare templu construit din patimi. Însă această fortificaţie neclintită până acum, care i-a ţinut în captivitate pe toţi oamenii din toate timpurile, începe de acum să se risipească sub acţiunea rugăciunii minţii. Satana, văzând distrugerea templului său de patimi, nu rămâne indiferent. El inventează în fiecare clipă noi şi noi mijloace de luptă, harul îngăduindu-i omului să fie ispitit, cu scopul de a-l zidi. Văzând că  patimile slăbesc, Satana începe a-l speria pe cel ce lucrează rugăciunea prin imaginaţie, apărând în tot felul de chipuri înspăimântătoare, dorind să-1 smulgă pe om de la rugăciune  pentru totdeauna, sau dacă nu, măcar pentru un timp sau chiar pentru un minut.

Când inima omului începe să participe la rugăciune, atunci Satana, văzând aceasta şi înţelegând că aflarea lui în inimă va fi de scurtă durată el se înfurie şi scrâşneşte din dinţi, asemenea împăratului care este izgonit de pe tron, pierzându-şi stăpânirea. Satana cunoaşte bine posibilitatea omului de a se ruga cu inima, şi de aceasta îi este frică cel mai mult. Dacă inima se uneşte cu mintea în lucrarea rugăciunii, atunci, pentru Satana, lupta prin intermediul patimilor devine foarte grea, deoarece mintea acţionează puternic şi poruncitor cu acordul inimii, prin har înfrângând toate uneltirile diavolului. Acum mintea, cu atenţia pe care o posedă, pătrunde până la temelia păcatului şi până la rădăcinile răutăţii şi astfel îi face diavolului o rană mortală în cap. Există şi o lege, după care, rădăcinile patimilor fiind descoperite în inimă, prin această acţiune (adică prin faptul că sunt descoperite) se distrug imediat. Iar când în inimă nu mai rămâne răutate, atunci Satana cu demonii lui nu mai pot locui în ea. Cât timp Satana şi patimile locuiesc în inimă, ele calcă în picioare mintea şi omoară sufletul, împreună cu virtuţile lui. Inima omului are menirea de a fi lăcaşul lui Dumnezeu, dar atât timp cât ea este robită de patimi, Domnul nu poate locui în lăcaşul Său.

Când începe să se cureţe inima, diavolul, pierzând stăpânirea asupra omului, recurge în mod deosebit la diverse ispite. Fiind rănit de moarte el încă mai deţine moştenirile inimii însă înfuriindu-se şi ridicându-se la o luptă mai crâncenă, diavolul în mod nevoit descoperă şi mai mult, spre a sa pierzare, rădăcinile tainice şi ascunse ale patimilor. Fiind descoperite cu ochiul minţii, ele sunt izgonite pe loc. Mintea atentă şi cu experienţă, fiind întărită de har, percepe şiretlicurile cele mai subtile ale diavolului. Acesta este perioada când harul îi oferă minţii să vadă rădăcinile patimilor, temelia lor, adică pe diavolul cu toţi demonii care s-au ascuns în inimă. Aceasta este cea mai tristă perioadă în calea pocăinţei. Povara suferinţei într-un asemenea moment, poate fi comparată cu cele mai mici chinuri din iad, aici fiind binevenite cuvintele: “Cel ce ridici până la ceruri, cobori până la iad”.

Satana, înfuriat şi izgonit din inimă, începe să acţioneze în mod simţitor, lovind când  din stânga, când din dreapta. Lucrătorul rugăciunii minţii din inimă este supus atacului a diferite fiinţe cu chip de fiară şi monştri de neînchipuit, care atacă în particular sau   mai mulţi, dar cu un singur scop, şi anume acela de a lovi cu frică şi de a sustrage de la rugăciune. Cel ce se roagă, va respinge orice ispită şi o va transforma în nimic, numai dacă va persista cu atenţie în lucrarea sa, cea a minţii din inimă, în care va fi ajutat de harul ce se află prezent în însăşi rugăciunea. Astfel se dobândeşte marea iscusinţă în luptă. Suferind o înfrângere în timpul atacurilor din partea stângă, atunci când se arată în chipuri înspăimântătoare, diavolul începe ispita din partea dreaptă. Acum se arată în chipurile sfinţeniei şi plăcut la înfăţişare. Asemenea ispite sunt greu de recunoscut. Aici, unii asceţi părăsind atenţia la rugăciune din voia lor proprie, au primit răni adânci şi dureroase sau au suferit o înfrângere totală. Însă cel mai uşor treceau peste această încercare aceia ce nu dădeau importanţă la nici un fel de chipuri nevăzute, ci vorbeau în gândul lor cu Hristos, având credinţă tare în prezenţa Lui. A rezistat cel care ţinea minte că el nu-L poate vedea cu vedere simţitoare pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Îngeri şi pe Sfinţi, acela care ştia că arătările cereşti sunt date prin nevoinţă şi în mod exclusiv celor ce sunt curaţi cu inima. Păcătosului, cele sfinte nu i se arată.

Satana este capabil, în mod imaginar bineînţeles, să ia asupra sa chipul lui Hristos după felul cum este El arătat în icoane, şi tot el, diavolul, poate arăta o icoană care învie şi pe Atotţiitorul coborând din ea gata să binecuvânteze, sau o icoană care se îndreaptă spre tine mărindu-se în dimensiuni. S-ar putea să vezi şi o lumină din icoană sau pe Sfinţii din cer; să auzi voci sau cântări pseudo-îngereşti sau altceva de acest fel, fie realitate sau închipuire, pe care omul supus simţurilor nu le poate deosebi. Satana procedează astfel pentru ca cel ce se roagă, fiind copleşit de visuri, să se închine lui, diavolului care i s-a înfăţişat într-unul din chipuri, lucru pe care unii l-au şi făcut, din care cauză au înnebunit. Însă cel ce cunoaşte cât de mare este preţul iertării păcatelor, şi care îşi cunoaşte propria nevrednicie, acela este atent doar la rugăciune. Doar cel ce niciodată  nu se încrede propriilor simţuri trece prin ispite fără nici o pagubă. Să ştii, frate sau soră, că procedând astfel în toată vremea pocăinţei tale, vei dobândi, prin har, biruinţa, vei cunoaşte voia lui Dumnezeu, vei împlini-o în întregime şi te vei mântui.

Omul ce se roagă cu mintea din inimă primeşte milostiviri de la Domnul. Acestea se manifestă prin aceea că săvârşindu-se lucrarea rugăciunii, mintea se eliberează de întunecime, iar inima, zdrobindu-se, se curăţă tot mai mult de patimi şi de păcate. Însă indiferent de aceasta, rugăciunea continuă să rămână lucrătoare, adică omul, deşi luptă cu diavolul, cu toţi demonii şi cu toate patimile, se predă pe sine în voia lui Dumnezeu. Această predare în mâinile Domnului rămâne însă încă parţială. Acest simţământ nu a intrat încă în adâncul inimii, încă nu a devenit o însuşire a inimii, şi aceasta pentru că în inimă încă mai stă înrădăcinat diavolul, pentru că în temelia ei este întărită rădăcina rădăcinilor, adică „eul” mândriei. Astfel suferă şi luptă omul, ziua şi noaptea, nerenunţând la aceasta. Ispitele, ce nu mai au sfârşit, aduc mintea într-o stare de mânie firească împotriva patimilor. Indignată şi revoltată împotriva răului, mintea arde de o mare dorinţă de a nu mai păcătui, şi de aceea, cu o deosebită sârguinţă ea caută peste tot manifestările pătimaşe, omorându-le imediat cu rugăciunea. Iar harul, fără a se retrage,  îi ajută minţii rămânând însă neobservat şi nevăzut de ea. În sfârşit, datorită atenţiei necontenite, mintea descoperă însăşi rădăcina rădăcinilor, cauza tuturor răutăţilor, mândria. Îndată ce este scoasă la iveală, cu ajutorul lui Dumnezeu, rădăcina răului, întreaga luptă se îndreaptă împotriva mândriei care, prin har, este scoasă în sfârşit, fiind lovită mortal în cap. Iar inima, împreună cu această ultimă patimă, se izbăveşte şi de  toate celelalte. În această marea luptă este distrus lăcaşul Satanei, şi el însuşi este izgonit din inimă. El nu va mai putea să stea acolo, deoarece în om nu mai există locaşul patimilor, dimpreună cu temelia lui mândria îngâmfată. Diavolul nu mai are unde să vieţuiască şi să se ascundă, pentru că este văzut din toate părţile şi iluminat. El însă nu suportă lumina deoarece este întuneric. Satana se înspăimântă se cutremură, se clatină, se depărtează, părăsind pentru totdeauna câmpul de luptă, ajungând de nimic în faţa Numelui Domnului, rostit de către nevoitor. Astfel, se curăţă mintea de întunecime, iar inima şi sufletul de patimi, de păcate şi de diavol. Şi începe o cu totul altă lucrare a voii lui Dumnezeu.

Ultima încercare a fost îngăduită de Domnul pentru ca Satana să fie ruşinat până la capăt, iar nevoitorul să devină încercat în toate ispitele ce se vor întâmpla cu el. Până la acest timp, rugăciunea şi harul au lucrat din afară, dorind să pătrundă în inimă coborând în ea mintea, iar diavolul lupta aflându-se înlăuntrul inimii, ceea ce era foarte comod pentru el. Dar acum harul şi rugăciunea pătrund în inima curată, şi Însuşi Dumnezeu se sălăşluieşte în ea ca într-un locaş destinat Lui, de la început. Aflându-se pe această treaptă a nevoinţei, rugăciunea trece în următoarea sa fază şi, din lucrătoare devine de sine mişcătoare. Aici este trasată o graniţă dintre două perioade de bază, fundamentale, din viaţa nevoitorului: se săvârşeşte perioada lucrătoare de curăţire şi începe perioada iluminării minţii perioada contemplativă. De acum înainte calea lucrării pocăinţei, calea lucrării minţii trupeşti, duce la dobândirea Duhului Sfânt. Aici este începutul vieţii duhovniceşti. De aici, rugăciunea trece în totalitate în simţul inimii şi omul se roagă cu inima mişcată de Duhul Sfânt, stând cu mintea în inimă în faţa tui Dumnezeu. Diavolul, izgonit afară, nu-l mai atacă pe om de la sine dar începe să lucreze prin alţi oameni, aprinzând în ei ura şi invidia. Acum oamenii vor începe să-l prigonească pe adevăratul următor al lui Hristos, făcându-i tot felul de mârşăvii.

Aceasta este regula generală a luptei. Dar, să ne întoarcem puţin înapoi. Aşadar, omul, observând în inimă rădăcina stăpânitoare a răului, mândria se răscoală împotriva ei, o omoară şi o aruncă afară, prin aceasta curăţind inima de toate patimile şi de Satana. Trebuie de observat, mai întâi de toate, că un asemenea nevoitor nu poate fi omul ce-şi face voia proprie, deoarece inima se curăţă de către Dumnezeu prin împlinirea voii Lui, şi prin faptul că îşi aminteşte de El necontenit în rugăciune. Dacă inima este curată, înseamnă că omul a învăţat să împlinească voia lui Dumnezeu, pe care a cunoscut-o întru totul. Iar voia lui Dumnezeu în aceea şi constă: ca omul să primească de la El, în dar, o mare şi  incomparabilă virtute, şi anume, simţul rugăciunii, care trăieşte în inimă, lucrată fiind de Duhul Sfânt. Printre virtuţile cu adevărat duhovniceşti dobândite în urma curăţirii inimii, deosebit de înălţătoare este smerenia, numită şi smerita înţelepciune. După fire, smerenia este adevărata cunoaştere de sine, născută din îndurarea necazurilor, prin nereuşite şi neputinţe, atunci când în lupta cu răul omul cunoaşte adevărata nimicnicie a „eului” său. Ceea ce până acum s-a numit smerenie a fost doar închipuirea ei, o oarecare asemănare, care nu a avut nici o contribuţie la cunoaşterea de sine, ci era, comparabil, nefolositoare. A recunoaşte rugăciunea minţii din inimă lucrătoare, şi de a o delimita de cea a minţii, este posibil doar după caracterul ispitelor descrise mai sus care „însoţeau” lucrarea. Altfel nu se poate. Un criteriu deosebit al rugăciunii mintii din inimă este atenţia care nu se împrăştie. Acum rugăciunea nu mai constă atât în multitudinea pronunţărilor ei, cât în calitatea  atenţiei,  cu  scopul  de  a  depista  mai  uşor  cetele  dracilor  şi    vicleşugurile acestora. În perioada lucrării rugăciunii minţii din inimă lucrătoare, atenţia  minţii necesită să fie concentrată acolo unde era şi în momentul lucrării rugăciunii minţii. Adică mintea, fiind atentă la rugăciune, să se concentreze în gâtlej, acolo unde se află organul de vorbire şi pe unde se înghite mâncarea. Acest lucru este deja testat prin experienţă, şi la fel ne menţionează şi Sfântul Paisie Velicicovski. Ca unul ce ţine de unirea minţii cu inima precum s-a explicat, însuşi harul coboară în inimă mintea cea rugătoare. Şi aceasta se întâmplă la timpul cuvenit însă nu mai înainte ca inima să fie curăţită de patimi.

Ia aminte, lucrătorule al acestei sfinte rugăciuni a lui Iisus, următoarele: concentrează-ţi cu toată silinţa atenţia numai acolo unde am indicat mai sus, căci dacă vei permite  minţii, care este atentă la rugăciune, să circule prin alte locuri ale fiinţei tale, atunci îţi vei produce ţie însuţi un mare necaz şi nu vei obţine nici un folos. Fixând mintea în  locul indicat vei asigura minţii cea mai scurtă cale de pătrundere în inimă, pentru a  aduce cu toată plinătatea sufletului doxologii, închinându-te astfel Domnului în neîncetată rugăciune „cu duhul şi cu adevărul” (In. 4,24). Evită prin toate mijloacele să- ţi concentrezi atenţia în cap, înăuntrul pântecelui, în rinichi, etc. pentru că acest lucru este destul de păgubitor. Să ţii atenţia acolo unde ţi s-a indicat. A fost spus de către Sfinţii Părinţi că această cale a pătrunderii în inimă o arată Însuşi Dumnezeu şi aceasta se întâmplă nu mai devreme de a se curăţa inima. Însuşi Domnul coboară mintea care este atentă la rugăciune în inimă, şi împreună cu rugăciunea, însuşi Dumnezeu intră în inimă, deoarece Numele Domnului este nedespărţit de Însuşi Domnul. Să nu îndrăznească omul, înainte de a se curăţa, să inventeze după mintea sa o  altă cale de pătrundere în inimă, căci va fi ruşinat, deoarece nu există o altă cale decât cea descrisă. La Sfinţii Părinţi nu se mai pomeneşte un alt loc de concentrare a atenţiei. În general, ei scriau scurt şi acoperit, pentru că în vremea lor erau mulţi lucrători pe ogorul acestei sfinte lucrări şi deci nu se simţea necesitatea de a se oferi explicaţii.

După ce mintea s-a unit cu inima, omul poate fi gata de a urca la treapta rugăciunii contemplative. El nu mai are nevoie de îndrumători, deoarece Dumnezeu se află în inima lui. Acum, dorinţele şi acţiunile omului coincid cu voia cea sfântă a lui  Dumnezeu. După coborârea minţii în inimă, omului îi este dat să cunoască adevărul, şi anume că acum a dobândit o adevărată cunoaştere de sine şi pentru el a devenit accesibil înţelesul miezului Sfintei Scripturi. Acum el însetează de dorinţa de a le împărtăşi celor apropiaţi, din dragoste faţă de ei, tot ceea ce-i este descoperit. Însă el este obligat să respecte cu toată sârguinţa tăcerea şi cu toate puterile să păstreze liniştea prezentă în inima lui. Dacă este un Stareţ iscusit, sau altcineva care are experienţă în lucrarea  minţii, atunci este bine să petreci în discuţii cu ei, oferindu-le respectul cuvenit. Este ziditor pentru suflet să-i asculţi pe acei oameni, al căror cuvânt este plin de o iscusită înţelepciune duhovnicească şi care, prin cunoştinţele lor, sunt adevăraţi teologi şi  lumina lumii.

Cel ce lucrează rugăciunea, atâta timp cât nu a ajuns la măsura curăţiei inimii, nu  trebuie să dea importanţă simţurilor fiziologice: căldura din trup sau din piept, frigerea sau săltarea înăuntrul trupului sau sub piele. Toate acestea trebuie respinse şi nebăgate  în seamă. Această căldură are o provenienţă simţitoare [adică trupească- n.n.] şi după fire.Toate aceste fenomene sunt de ordin neo-firesc şi sunt nevinovate dar, dacă le primim ca fiind pline de har, atunci urmează înşelarea. S-ar putea simţi o dulceaţă în gâtlej, o mireasmă sau altceva de acest fel, adică o funcţie a unuia din cele cinci  simţuri exterioare. Dar să nu dai atenţie la nimic din ceea ce este supus simţurilor, ci să le  alungi de la tine. Să cunoşti doar rugăciunea şi să te îngrijeşti de atenţie. În rugăciune se găseşte tot ceea ce este necesar. Ea duce [pe cel ce o practică- n.n.] la ceea ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (1 Cor. 2,9).

Când inima va fi curăţită de către Dumnezeu, atunci Domnul va trăi acolo şi va lucra acolo. Iar în Domnul este şi harul, şi darurile. Aici totul şi toate prisosesc. Astfel, Domnul, dându-se pe Sine omului, îi dăruieşte toate cele ce-I aparţin Lui. Domnul îi dăruieşte omului renaşterea virtuţilor, întărindu-i-le în inimă. Iată, acest lucru este minunat şi trebuie să-l uimească pe cel ce se roagă şi nu alte fapte sau lucrări prin care el ar putea fi robit. Până la dobândirea curăţiei, chiar dacă se întâmplă vreo acţiune a harului, această acţiune are menirea de a trezi din somnul păcatului. Numai după aceea va începe să lucreze şi harul poruncitor. Harul ce se retrage, are ca scop de a învăţa şi a conduce mintea omului în lucrarea mântuirii; acesta îl învaţă pe om, îl desăvârşeşte în lucrarea rugăciunii cu o deosebită atenţie, îl mai învaţă smerita lăsare în voia lui Dumnezeu, în încercările luptei pentru dobândirea virtuţilor, precum şi cunoaşterea propriei nimicnicii şi a stării de păcat. Toţi acei care se considerau pe sine vrednici de darurile pline de har, aceia care erau în aşteptarea onorurilor, vedeniilor şi minunilor, au nimerit în plasa vrăjmaşului. Dar cei ce mergeau cu o conştientizare sinceră a păcatelor, a slăbiciunilor, a propriei nimicnicii şi nevrednicii, nădăjduind doar în Dumnezeu, care din dragoste se îndură de ei, nevrednicii, dar care în acelaș timp se și pocăiau, au ajuns cu bine la liman. Aceștea învață să lucreze voia lui Dumnezeu și să vețuiască după ea, și împlinesc voile Domnului ca pe cele proprii, deoarece atât unele cît și celelalte coincid în totalitate…

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.