RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ CURATĂ

     Mai sus, s-a menţionat că după o deplină lăsare în voia lui Dumnezeu, prima fază a adevăratei rugăciuni duhovniceşti este numită a minţii din inimă de sine mişcătoare. Despre ea s-a vorbit deja. Chiar dacă mai puţin, dar destul de suficient. După aceasta vine o fază mai desăvârşită, a rugăciunii curate sau neîmprăştiate. Această rugăciune a minţii din inimă se săvârşeşte cu mintea şi cu inima care s-au curăţit în întregime de întuneric şi de patimi. Inima, fiind despătimită, se roagă curat, şi dintr-o astfel de  inimă nu mai ies cugete. De curăţie este nedespărţită neîmprăştierea, adică când mintea nu mai emană cugete şi dorinţe păcătoase.

     O astfel de rugăciune este cu adevărat contemplativă, şi acum omul trăieşte cu adevărat o viaţă duhovnicească curată şi contemplativă. Astfel trăind, omul se roagă în adevăr prin Duhul Sfânt. Virtuţile, care ţin de întreaga înţelepciune sunt crescute de Domnul  din ce în ce mai mult, pe trepte tot mai înalte. Dumnezeu face bine omului în măsura în care mintea lui poate primi acest bine, iar sufletul poate să simtă harul trimis. Dumnezeu Se dă întreg pe Sine omului, iar omul, topindu-se de bunăvoinţă şi de dragostea Lui către el, strigă către Domnul: „Potoleşte, Părinte Sfinte, valurile harului tău, deoarece mă topesc ca ceara”.

     În cazul unei vieţi contemplative, prin rugăciunea curată omului îi devine accesibilă mai înainte vederea următoarelor faze ale desăvârşirii, care pot fi căpătate pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, după intrarea în rugăciunea văzătoare. Mintea, în  cazul unei vieţuiri contemplative, se ridică de la desăvârşire la desăvârşire, toate  virtuţile cresc în plinătatea lor, luminându-se din bunătăţile dumnezeieşti şi hrănindu-se cu hrana duhovnicească a Duhului dumnezeiesc, de la trapeza Tatălui Ceresc. Astfel, omul se sălăşluieşte cu mintea în lăcaşurile cerului, trecând prin diferite trepte ale adevăratei vederi, vizitând unul după altul locaşurile din ce în ce mai luminoase ale Tatălui Ceresc. Omul în stare de contemplaţie este stravofor [adică purtător de cruce- n.n.], după pilda lui Hristos, şi împlinind întru toate voia Tatălui său Ceresc. Este imposibil să-ţi duci crucea neavând necazuri, deoarece la fel a fost şi cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu după fire, Care întreaga viaţă pământească şi-a petrecut-o în necazuri.  Aceste necazuri cuprind în viaţa contemplativă întreg omul duhovnicesc însă ele nu sunt ca cele pe care le are omul lucrător.

     Aceste necazuri sunt duhovniceşti. Orice apropiere de cele înalte este însoţită de greutăţi, şi cel ce contemplă este supus necazurilor, indiferent de faptul că s-a eliberat de patimi. Iar necazurile sunt atât de mari, încât poate să le îndure doar acel care este condus de dragostea firească faţă de Tatăl Ceresc. Pe un asemenea om nou, din nemărginita dragoste faţă de el, Tatăl Ceresc îl ridică tot mai sus şi îi descoperă cunoştinţe tainice despre om şi despre Sine Însuşi, cunoştinţe care sunt  de necuprins. În viaţa contemplativă, somnul fuge de la om, trupul uită de mâncare şi mintea e umplută de plinătatea descoperirilor. Toate acestea pot fi accesibile doar, desigur, celor ce sunt tari duhovniceşte. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele vine într-o măsură imposibil de a fi oprită, iar mintea arde cuprinsă fiind de văpaia dragostei.

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.