Rugăciunea lui IISUS

„Căci din inimă ies gânduri rele” — (Mt.15, 19).Aceste cuvinte au fost rostite de dulcele Iisus, Domnul nostru, Puitorul de nevoinţă, Conducătorul şi Întemeietorul lucrării unei pocăinţe adevărate. În urma căderii, după ce omul a îndrăgit propria-şi voinţă, imperfectă şi rea, mai mult decât atotperfecta voie a lui Dumnezeu, răul a pătruns în inima lui. Samavolnicia sau împlinirea voii personale, a îndepărtat sufletul de la Dumnezeu şi omul a rămas doar cu slăbitele sale puteri. Era necesar să se opună răului dar, fără harul şi ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru era imposibil deoarece mintea şi sufletul omului, îndrăgindu-şi propria voie, şi-a pierdut luciditatea, iar odată cu ea atât capacitatea de discernere dintre bine şi rău cât şi pe cea de a raţiona, capacitate care contribuie la descoperirea uneltirilor drăceşti.Necunoştinţa a dat naştere îndoielii, iar de aici a rezultat tulburarea mama şi fiica tuturor valurilor pătimaşe ce răbufnesc în inima omului. Astfel, corabia minţii şi a sufletului se scufundă necontenit în marea neliniştii sufleteşti, înecându-se din cauza voii proprii. Toate acestea se petrec în om din cauza întunecimii minţii.

Inima s-a umplut cu deprinderi sau obişnuinţe nefireşti, cu patimi, iar acestea din urmă, înrădăcinându-se în ea, s-au contopit cu întreaga fiinţă a omului şi au început să-l atragă pe acesta, împotriva voinţei raţiunii şi a inimii sale, la o viaţă împătimită, necorespunzătoare lui. Satana, fiind vinovatul şi începătorul întunericului, nu a pierdut ocazia de a-şi face apariţia, cu toată puterea, în raţiunea deja întunecată şi în inima împătimită. Astfel, lăcaşul dumnezeiesc al inimii s-a arătat întinat de necurăţia patimilor. Omul, persistând în starea de cădere, sufletul şi raţiunea s-au strămutat de la firesc şi au trecut în starea cea mai de jos a firii.

Ieşirea din această stare gravă doar cu propriile forţe este imposibilă. Patimile au primit puterea firescului pentru care fapt Satana, fiind mult mai puternic şi mai viclean în comparaţie cu raţiunea lipsită de experienţă, interceptează orice intenţie omenească de a face binele. De aceea, adesea omului i se pare că săvârşeşte o faptă bună dar, în realitate, culege roadele ce apar sub forma unor patimi sporite. Astfel se întâmplă că omul îşi pierde nădejdea mântuirii şi părăseşte osteneala, iar uneori, ceea ce este şi mai grav, ajunge la sinucidere.Se cuvine a şti că omul ajunge într-o asemenea stare de deznădejde atunci când încearcă să lupte cu propriile forţe şi nu cu ajutorul Numelui lui Dumnezeu. Cel ce şi-a pus nădejdea în Domnul, acela va birui cu puterea Lui, iar dacă este învins, se ridică din nou şi luptă până la sfârşit.

De acest întuneric al necunoştinţei, omenirea a fost cuprinsă până la venirea în lume a lui Hristos. Oamenii se chinuiau, tulburându-se neîncetat şi, mâhnindu-se cu toată fiinţa lor, cereau ajutor de la Dumnezeu. Atunci, Milostivul Dumnezeu a îndeplinit ceea ce a spus în momentul izgonirii strămoşilor noştri din Rai şi anume că: sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Hristos a fost zămislit în pântecele Fecioarei, S-a născut şi a luat asupra Sa greutatea păcatului întregii omeniri, luptându-se cu el. Cel ce a fost Puitorul de nevoinţă, a învăţat omenirea în ce mod se poate discerne binele de rău şi cum să fie dusă lupta cu diavolul.

Atotbiruitorul a învins puterea vrăjmaşului ca omului să-i fie mai clar cum să lupte ca să-i biruiască pe draci, precum şi propriile-şi patimi.Dracul, care încă de la început este ucigaş viclean şi crud, şopteşte în inima omului orice răutate, iar mai apoi se ascunde. Astfel omul, fiind înşelat, primeşte acestea ca fiind propriile lui gânduri, aducând această otravă în inima sa. Aceasta ne arată şi Dumnezeu, când spune că: „Din inimă ies gânduri rele” (Mt. 15, 19), gânduri care spurcă mintea şi sufletul, lipsindu-le de paşnica orânduire care le este firească. Este necesară opunerea la rău încă din momentul apariţiei lui, când încă se află în faza de concepere sau în starea lui de concepere. Cât timp răul nu s-a înrădăcinat, el poate fi tăiat uşor. Doar să fie depistat. Acest lucru se poate săvârşi doar prin dulcele Nume al Domnului Iisus.

Răul ce vine din inimă este născut de începătorul răutăţii, care este diavolul. Iar diavolul, măgulitor şi viclean, concentrarea urâciunii, înşelându-l pe om cu tot felul de cugete, are şiretlicul de a-i promite fiecăruia aceea spre ce are o atracţie mai deosebită şi pătimaşă. Şi tot el, fiind un viclean plin de cruzime, se apropie de om în modul cel mai fin şi subtil, depăşind întotdeauna mintea omenească cu această subtilitate. Ascunzându-şi prezenţa, îşi impune cugetele născute de el drept gânduri şi-l face pe om să creadă că, de fapt, ele îi aparţin lui însuşi. Iar omul, înşelat fiind, devine întru totul supus diavolului, fiind sortit pierzării veşnice, dacă Dumnezeu nu-l va apăra cu harul Său.

Viclenia diavolului, prin subtilitatea ei, depăşeşte raţiunea umană, şi de aceea este imposibil şi inutil ca omul să lupte prin propriile sale forţe cu vrăjmaşul care acţionează în inimă, prin patimi. Cât timp omul nu va avea putere de la Dumnezeu, nu va fi în stare să lupte împotriva puterii vrăjmaşului. Dar, pentru aceasta, este nevoie să treacă prin diverse încercări, să-şi însuşească tactica luptei, asupra acestuia [a diavolului- n.n.] şi a învingerii lui cu ajutorul ispitelor îngăduite de harul Iui Dumnezeu. Acestea însă sunt posibile doar atunci când omul îl va urma pe Hristos întru toate, luptând şi biruind răul cu puterea harului dumnezeiesc, care întotdeauna lucrează prin rugăciune. Harul îl protejează pe cel ce se roagă, îl conduce şi îi oferă ceea ce îi este de folos, ferindu-l de rău.

Întreaga omenire de până la venirea lui Hristos pe pământ, era învăluită în întunericul necunoştinţei, şi oamenii mureau în acel întuneric neaflând adevărul, apăsaţi fiind de diavolul, care năştea răul în inimile lor. Hristos, prin moartea Sa călcând moartea, a zdrobit temniţele iadului şi a dăruit tuturor posibilitatea să se mântuiască cu ajutorul Său şi, ca un Atotputernic, i-a scos din iad pe cei drepţi. Toţi Sfinţii Părinţi, recunoscând neputinţa omenească şi văzând atotputernicia lui Dumnezeu, care învinge răul şi pe diavol, şi având dorinţa de a-L urma pe Hristos pentru împlinirea voii Tatălui Ceresc, şi ştiind prin descoperire dumnezeiască de unde îşi are răul originea, nicidecum nu porneau pe calea mântuirii cu propriile lor puteri. Ei toţi lucrau asupră propriei mântuiri cu puterea harului dumnezeiesc, ridicându-se împotriva răului încă din momentul conceperii lui şi distrugându-l cu puterea Numelui Domnului Iisus Hristos. Iar Domnul, care mereu este chemat în rugăciune, învinge răul, linişteşte duhul omului, restabileşte pacea lăuntrică şi dispune mintea spre o petrecere continuă în rugăciune. Mai jos vom vorbi despre felul cum să folosim, în modul cel mai desăvârşit, Numele Domnului Iisus Hristos împotriva răului, acest Nume cu care Sfinţii Părinţi ieşeau învingători în lupta cu diavolul.

Sfânta Biserică are multe rugăciuni şi toate sunt bune pentru izgonirea vrăjmaşului. Puterea rugăciunii însă depinde de puterea minţii, de experienţa în cunoaşterea înşelăciunilor drăceşti, de puterea de a discerne între bine şi rău, şi mai depinde şi de capacitatea neîmprăştierii în timpul rugăciunii. Mintea noastră slabă nu are capacitatea de a-şi concentra în totalitate atenţia la rugăciune, pentru că s-a obişnuit să trăiască o viaţă a simţurilor şi a sentimentelor, astfel încât, şi în timpul rugăciunii, ea visează spre lucrurile simţitoare care îi sunt caracteristice. De aceea omul stă doar cu trupul în faţa icoanei dar mintea şi inima rătăcesc mereu în altă parte.

Atenţia, nedeprinsă să stea la rugăciune, se împrăştie şi astfel mintea nu are capacitatea de a se controla, iar limba nu poate să pronunţe liber cuvintele rugăciunii din cauza multitudinii şi diversităţii lor. Deci lucrul nu merge, iar dacă se mişcă totuşi, se face foarte lent. Cunoscând toate acestea, Sfinţii Părinţi, învăţătorii şi lucrătorii adevăratei pocăinţe, şi-au ales drept armă principală rugăciunea lui Iisus care are puţine cuvinte şi care este primită de la Duhul Sfânt, acordându-i prioritate în faţa celorlalte rugăciuni.

Toate rugăciunile existente în Biserica Ortodoxă sunt lucrătoare şi mântuitoare însă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, care cuprinde în sine Numele Domnului Hristos, precum şi rugăciunea păcătosului care se pocăieşte, a atras mereu mintea celor ce vor să se mântuiască. Unii dintre Sfinţii Părinţi spuneau neîncetat rugăciuni scurte dar majoritatea, se ocupau în mod preferenţial cu rugăciunea lui Iisus. Oricine doreşte să slujească Domnului prin lucrarea rugăciunii lui Iisus, datorită faptului că este scurtă are posibilitatea să o deprindă fără a-şi obosi limba care mai apoi va atrage la sine mintea şi simţurile.

Esenţa lucrării acestei rugăciuni constă în alungarea gândurilor care ies din inimă şi, totodată, în a nu permite să pătrundă în aceasta gândurile şi dorinţele pătimaşe care vin dinafară, pentru a deprinde astfel mintea să-şi amintească continuu de Dumnezeu, care este în tot locul, să spună rugăciunea permanent şi să fie atentă doar asupra ei, preferând-o în locul celorlalte gânduri care au pentru ea un caracter firesc. Aceasta îl va aduce pe om, cu timpul, la ceea ce „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit”(1 Cor. 2,9). Prin această lucrare, inima omului devine locaşul Sfintei Treimi.Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui.

O astfel de lucrare, care se pare simplă la prima vedere, aşa cum este de pildă citirea unei rugăciuni scurte, s-a dovedit în realitate a nu fi atât de uşoară. Această rugăciune are diferite trepte, ele fiind următoarele: rugăciunea vorbită, rugăciunea minţii, rugăciunea minţii din inimă lucrătoare, rugăciunea inimii de sine mişcătoare, rugăciunea inimii curată şi rugăciunea văzătoare.

Fiecare treaptă trebuie să fie explicată de cineva care are experienţă. Experienţa, în cazul dat, este foarte necesară, deoarece prin lucrarea lăuntrică Dumnezeu rânduieşte mântuirea noastră, dându-i omului, prin rugăciune, la momentul potrivit, din harul Său, tot ceea ce-i este necesar. Este mare nevoie de un povăţuitor cu experienţă, de un Stareţ învăţător, care a depăşit fazele de început ale rugăciunii precum şi faza cea contemplativă (văzătoare) şi care poate, liber şi invulnerabil [la atacurile drăceşti n.n.], să-şi ajute ucenicul să treacă prin toate ispitele. Cel iscusit cunoaşte din propria-i experienţă ce ispite şi în ce timp pot veni asupra celui ce-şi doreşte mântuirea şi orice ispită o va putea preîntâmpina cu un sfat, indicându-i ce şi cum să facă pentru a evita greşelile, îi va explica cum să demaşte sau să descopere viclenia diavolului atunci când acesta atacă din „stânga”, sau se apropie „din dreapta”, îmbrăcând masca binelui.

Însă, din păcate, unii nu au timp şi nici dorinţă să se exerseze cu mintea, cu cuvântul şi cu inima, în această mare lucrare, iar alţii, având dorinţă, nu cunosc cum să se apropie de ea. Unii însă încearcă această lucrare dar lucrează după simţuri, exersând cu mintea cea trupească, ducând o viaţă după voia lor şi după cum îi duce mintea, gândind în sine că petrec o viaţă duhovnicească. Aceştia nu ştiu că adevărata viaţă duhovnicească începe din marea milă a lui Dumnezeu doar atunci când omul se lasă în totalitate în voia Celui Atotputernic.

Acest lucru va fi posibil doar după curăţirea minţii de întunecime şi a sufletului de patimi. Dar, până a ajunge la aceasta, omul nu duce o viaţă duhovnicească ci conformă înţelepciunii omeneşti, adică după învăţătura minţii trupeşti, chiar dacă el cunoaşte întreaga teorie a teologiei creştineşti şi este mare în ochii oamenilor. Unii ca aceştia nimeresc adesea şi se încurcă în plasele înşelării muncii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, îi consideră pe adevăraţii purtători ai raţiunii duhovniceşti ca pe unii care nu gândesc drept. Aceştia, care se roagă doar după cartea de rugăciuni, îi consideră pe cei ce lucrează rugăciunea minţii ca pe unii ce au căzut în înşelare. În realitate însă ei însăşi sunt înşelaţi. Ei nu merg spre mântuire, ci se îndepărtează de ea.

Sfinţii Părinţi din vechime, mari lucrători ai lucrării lăuntrice, au scris multe despre rugăciunea lui Iisus. Ei însă încep descrierea acestei lucrări de la înaltele trepte de rugăciune contemplativă, adică descriu rugăciunea inimii de sine mişcătoare, omiţând fazele începătoare. Sunt puţini aceia dintre ei care vorbesc despre rugăciunea minţii din inimă lucrătoare şi despre ispitele care vin din partea imaginaţiei.

Toţi Părinţii au scris pe scurt şi într-un fel ascuns despre aceasta. De ce?
Când Sfinţii Părinţi au scris despre rugăciunea lui Iisus erau mulţi lucrători experimentaţi a ei şi nu era nevoie de o descriere a fazelor începătoare, pentru că pe aceştia [adică pe începători- n.n.] avea cine să-i îndrume. Ba, mai mult decât atât, a citi scrierile despre această lucrare, era în putinţă şi unei persoane nepregătite, dar ca să se folosească avea posibilitatea doar cea pregătită într-un fel ascuns. Cel pregătit înţelege ce-i este de folos şi dintr-o scurtă scriere.

Nu toţi înţeleg că rugăciunea duhovnicească începe să lucreze în om numai după ce el începe să împlinească întru totul voia lui Dumnezeu. Până la acest moment, rugăciunea poate fi doar lucrătoare. Amarnic se înşeală cei ce o primesc ca fiind drept duhovnicească. Dacă lucrarea neterminată a minţii trupeşti se consideră drept duhovnicească aceasta este o mare înşelare şi un mare necaz. În timpul de faţă, aproape că nu au mai rămas lucrători cu experienţă. Oricine care şi-ar dori să practice rugăciunea, deja de la bun început este supus unor îndoieli în privinţa corectitudinii şi a reuşitei acţiunilor sale.

Ostenindu-se puţin şi neobţinând roadele dorite, el renunţă la această sfântă lucrare, iar uneori o şi huleşte. Astfel omul îşi pierde capacitatea de a fi posesorul unei raţiuni cereşti, arătată pe pământ de Hristos: „răsărit-a lumii, lumina cunoştinţei”. Iar această pierdere duce spre o scufundare în acel întuneric al raţiunii, în care a fost omenirea până la venirea lui Hristos.

Când este pierdută capacitatea de a-L slăvi pe Dumnezeu cu raţiunea, atunci El e slăvit doar cu gura însă cuvintele fără participarea raţiunii nu aprind inima ci o răcesc.Aşa şi eu, cu toată neputinţa mea, vărsând lacrimi şi zdrobindu-mă de această lipsă de forţă a mea, îmi doream totuşi ca să continue această proslăvire a lui Dumnezeu şi să nu se micşoreze ci, din contra, să se mărească numărul celor ce-şi gătesc inimile spre a fi lăcaş Domnului.

Celor ce-şi doresc să-L slăvească pe Dumnezeu, eu am îndrăznit să le spun aceste cuvinte, nu cu scopul de a-i învăţa, ci sub forma unei povăţuiri frăţeşti, şi să le ofer şi lor tot ce am, din sărăcia mea.Neîncrezându-mă în puterile mele, ci nădăjduind doar în nemăsurata putere a Domnului meu, lepădând propria înţelepciune şi tot ceea ce nu are temei în Sfânta Scriptură sau în scrierile pline de harul lui Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi, care au cunoscut din experienţă cum să-şi trăiască viaţa în pocăinţă, voi expune toate acele lucruri de care am avut şi eu cândva o mare nevoie, fiindu-mi practic necesar orice cuvânt scris aici.

Bineînţeles că aici nu este expus totul, ci doar laturile cele mai mportante, cu care se va confrunta fiecare lucrător al pocăinţei. Tot ce poate fi în afară de cele scrise aici este auxiliar, şi nu este păgubitor pentru suflet.Primeşte, Doamne, această osteneală, pentru slava Numelui Tău, şi luminându-i la această lucrare pe cei însetaţi de adevărul Tău, ajută-i să o săvârşească cu vrednicie spre mântuirea sufletului.

Când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Is. Sirah 2,1). Să ştii că, de vei merge după Dumnezeu, şi dacă vei urma învăţăturile Lui cele dumnezeieşti, atunci în această cale te vor întâmpina multe ispite. Trupul, lumea şi diavolul îţi sunt vrăjmaşii tăi dar, adesea, tu însuţi îţi eşti un duşman nu mai puţin periculos decât aceştia. De acum înainte refuzând să urmezi momelii voinţei tale, te desparţi de viaţa paşnică şi îţi alegi necontenita luptă. Începând a lucra rugăciunea lui Iisus, pregăteşte-te nu către o viaţă paşnică, ci către suferinţa a diferite necazuri pricinuite de trup, lume, diavol şi de propria iubire de sine. Necazurile vin din interior şi din afară, dar intensitatea lor este oprită de harul lui Dumnezeu, care nu permite a-l întrista pe cel ce merge pe calea mântuirii mai mult decât îi stă în puteri.

Necazurile sunt îngăduite în dependenţă de tăria sufletului şi a minţii, dar nu de voinţa viclenilor diavoli. Sub asemenea conducere a harului, omul dobândeşte răbdare şi învaţă să se lase în voia lui Dumnezeu pentru a se întări şi a nu cădea în lupta ce-l aşteaptă. El acumulează experienţă, deprinde stăruinţa în rugăciune, iar în urma încercărilor primeşte cunoştinţă şi înţelepciune.

Dacă cu adevărat îţi doreşti să gândeşti necontenit la Dumnezeu şi să vorbeşti neîncetat cu El prin rugăciune, ca şi cu un prieten faţă în faţă, atunci roagă-te ca Domnul să-ţi trimită un îndrumător neînşelat şi cunoscător al rugăciunii pline de pocăinţă şi încercat în lupte. Rari sunt acei îndrumători cu experienţă, dar cu darul lui Dumnezeu s-au mai păstrat şi mai sunt şi în vremea noastră. Deci caută-l cu osârdie pe unul ca acesta, şi cere cu lacrimi de la Dumnezeu ca El să ţi-l arate pe cel ce cunoaşte nerătăcită cale a Pocăinţei.

Dar ţine minte, frate sau soră, că nu este bine să cauţi un făcător de minuni. Să nu priveşti la exterior, ci să-l cauţi pe cel ce cunoaşte adevărata luptă şi adevărata viaţă duhovnicească, ca unul care are înţelepciunea cea duhovnicească şi care a descoperit tainele Împărăţiei Cerurilor. Caută-l pe cel ce ar putea să te ducă în Împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul tău, ca unul ce a trecut prin ispite şi a cunoscut înşelăciunea diavolească, cu toate cursele ei. Un astfel de om înduhovnicit cunoaşte acea greutate din inimă care este din cauza patimilor aţâţate de diavoli. El ştie, şi îţi poate oferi ajutorul în orice necaz, şi te poate izbăvi de orice greutate născută în urma tulburărilor.

Trebuie să te încrezi cu devotament într-un astfel de om, precum te încrezi lui Dumnezeu, deoarece unul ca acesta este condus de Însuşi Dumnezeu. Dacă Domnul îţi va descoperi un astfel de învăţător, atunci apropie-te de el cu toată inima şi nu îndrăzni vreodată să-l trădezi sau să-i calci cuvântul să-l consideri ca pe Hristos şi să ştii că despre aceasta Sfinţii Părinţi au spus astfel: „Dacă îl vei vedea pe învăţătorul tău dormind sau stând întins, bând sau mâncând, vorbind sau făcând altceva, atunci din cauza puţinătăţii sufletului să nu te sminteşti, deoarece pentru lucrarea pe care el o are îi este plăcut lui Dumnezeu, şi toate acelea nu îl vor păgubi”.

Din toate acestea să înţelegi următorul lucru, şi anume că el judecă faptele tale, şi nu tu pe ale lui, şi că tu ai nevoie de el şi nu el de tine. El duce toate neputinţele tale şi îţi rabdă samavolnicia, iar tu îi eşti ca o povară, pe care o duce din dragoste către tine. În el, care a ajuns la adevărata raţiune duhovnicească, lucrează Însuşi Dumnezeu, care trăieşte în inima lui. Voia lui întotdeauna îi este plăcută lui Dumnezeu, deoarece el trăieşte după voia Acestuia. El, asemenea sfinţilor Apostoli, face lucrarea mântuirii oamenilor.

Aşadar, primeşte de la el şi ceea ce nu-ţi convine, împlineşte-le şi păzeşte-le ca pe o comoară de neînlocuit. Defăimările, ironiile şi tot ceea ce îţi strâmtorează voia, primeşte-le cu dragoste, pentru că prin toate acestea, el îţi vindecă rănile sufletului, îţi taie voia şi îţi înviază mintea şi sufletul din moartea păcatului. Învăţătorul tău deja şi le-a înviat pe acestea, cu puterea lui Dumnezeu, curăţindu-şi inima de patimi şi de draci şi pregătindu-şi-o spre a petrece în ea Sfânta Treime. „Şi la el vom veni, şi locaş la dânsul vom face locaş” (In. 14, 23). Un astfel de învăţător este înţeleptul înţelepţilor, la fel ca un mare filozof, chiar dacă nu şi-a însuşit ştiinţele laice. El este un adevărat Teolog, care teologhiseşte necontenit, deoarece trăieşte în Domnul şi după Domnul. Aşa sfătuiesc şi aşa binecuvântează Sfinţii Părinţi: de a te afla sub povăţuirea unui îndrumător iscusit, de a nu-ţi face griji şi a împlini necondiţionat toate sfaturile lui.

Iar tu, părinte îndrumător şi povăţuitor, în înţelepciunea ta cea duhovnicească, cercetează-te mai întâi şi convinge-te că ai raţiune cu adevărat duhovnicească, raţiune luminată de Duhul Sfânt şi întărită de Dumnezeu, pentru a putea să petreci în Domnul cu deplină pace sufletească şi să oferi învăţături folositoare fiilor duhovniceşti pe care-i păstoreşti, conducându-i, fără de rătăcire, pe calea cea cu spini a pocăinţei, către adevărata înţelepciune a duhului.

Iar dacă tu, povăţuitorule, nu ai adevărata raţiune, dar ai o cunoştinţă adevărată care vine din lăsarea în întregime în voia lui Dumnezeu, apoi şi atunci îţi vei putea conduce fiii pe calea pocăinţei. Iar în lucrurile adevăratei înţelepciuni duhovniceşti să te conduci doar pe tine însuţi, dar a conduce şi pe alţii să te abţii, deoarece nu ai încă adevărata raţiune. Acela ce nu are raţiunea adevărată şi cunoştinţe adevărate, nu are capacitatea de a-i conduce pe alţii. Aceasta ar fi destul de periculos, deoarece unul ca acesta de-abia păşeşte pe calea pocăinţei. Să se ştie că cel ce se află pe calea pocăinţei încă nu a ajuns la mântuire. Cel ce se află pe cale, mai săvârşeşte greşeli şi adesea adevărul îl ia drept minciună, iar minciuna drept adevăr. Cel ce nu a dobândit cunoştinţele adevărate, nu poate să-i înveţe pe alţii, chiar dacă are studii teologice. El însuşi se află sub influenţa patimilor, care-l cuprind, şi atunci cum ar putea el să izbăvească pe cineva de patimi?

Cel ce nu înţelege şi nu cunoaşte adevărul, în loc de folos îi creează ucenicului numai piedici. Unii ca aceştia se consideră pe sine conducători vrednici, dar în realitate îi duc la pierzare pe cei păstoriţi şi, ceea este mai rău, îi consideră pe adevăraţii învăţători ai înţelepciunii dumnezeieşti ca fiind înşelaţi, îndepărtându-i pe fii de la îndrumătorii cei iscusiţi, fiind întru totul afectaţi de înşelarea patimilor şi a păcatului.

Frate sau soră! Dacă te-ai rugat mult lui Dumnezeu să-ţi trimită şi ţie un îndrumător şi nu l-ai primit pe el, dacă l-ai căutat insistent şi nu l-ai aflat (deoarece au rămas puţini în zilele noastre), nu deznădăjdui căci „la oameni aceasta e cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt. 19,26). Nădăjduieşte în Domnul cu hotărâre, fără să te întorci de pe calea lucrării rugăciunii, ci să ai credinţa că Domnul este alături de cei ce-L cheamă pe El, şi urmează celor scrise aici. Domnul te va lumina cu dorinţă spre osteneala rugăciunii şi, prin aceasta, va adeveri chemarea ta spre această lucrare, căci ea este plăcută lui Dumnezeu şi El Însuşi îţi va ajuta să pui început. El îţi vine în ajutor de fiecare dată atunci când rosteşti rugăciunea, fiecare cuvânt din ea spunându-se cu ajutorul Lui. În momentul rugăciunii, El va fi alături de tine şi te va privi. Pretutindeni şi întotdeauna, cu harul Său, care vine prin rugăciune, El te va sprijini, te va învăţa şi te va înţelepţi, pedepsindu-te şi miluindu-te. Aplicându-ţi pedeapsa, El îşi arată dragostea Sa de Părinte faţă de tine. El te va pedepsi, dar totodată te va primi ca pe un fiu, pentru ca tu să devii încercat. El va lua în seamă faptul că Îl iubeşti şi îţi dovedeşti dragostea fiind mereu cu gândul la El. După măsura stăruinţei tale în rugăciune, stăruinţă ca mintea să persiste în ea, stăruinţă ca să participe şi inima la ea, Dumnezeu îţi va ajuta cu harul Său să deprinzi rugăciunea şi să te îndepărtezi de la păcat.

Această lucrare este îmbinată şi cu dificultatea de a te deprinde să te supui, asemenea unui copil, în faţa lui Dumnezeu. Nu te întrista însă de acest lucru; important este să nu ajungi la deznădejde şi să renunţi la rugăciune. Domnul îţi va trimite ajutorul Lui şi îţi va trece întristarea.

Dacă lucrarea rugăciunii ţi se va părea fără de folos, atunci să alungi aceste gânduri cu cea mai mare hotărâre, deoarece nu se poate ca rugăciunea să nu aducă roade şi folos. Dacă ni se pare că ea este neroditoare, aceasta este rezultatul neştiinţei noastre, fiindcă omul nu înţelege în ce constă roada rugăciunii, căci rodul începe a se coace sub influenţa harului. Prin osteneala în rugăciune se reîntorc în suflet toate virtuţile, şi aceasta se petrece în mod nevăzut. Lucrarea omului constă în aceea de a nu renunţa niciodată la rugăciune, ci de a stărui în măsura puterilor sale, impunându-şi să facă această lucrare. În toate celelalte, să-ți pui nădejdea în Domnul şi să te supui voii Lui, aşteptând de la El milă. Atunci Domnul va lucra în rugăciune cu harul Său şi va da toate cele de folos celui ce se roagă, pe măsura străduinţei acestuia.

În lucrarea rugăciunii o mare importanţă o are densitatea ei şi gândul continuu la Dumnezeu. Treptat, se va concentra şi atenţia minţii, ceea ce de fapt constituie roada rugăciunii. Odată cu concentrarea atenţiei, omul începe să descopere în sine tot răul ce vine din inima în care locuieşte vrăjmaşul care aprinde patimile. Răul apare în cugete, în dorinţe, dar mintea însetată de mântuire nu trebuie să bage în seamă cugetele, ci să le curme, fiind atentă doar la rugăciune. Astfel patimile îşi pierd puterea. Aceasta este lupta.

Omul care se pocăieşte nu observă roadele rugăciunii. Aceasta rânduieşte darul lui Dumnezeu în taină, spre folosul omului, pentru că omul cade foarte repede în părerea de sine. Celui ce se roagă i se pare că stă pe loc, sau că devine şi mai rău de cum a fost. El continuă să se roage şi îşi vede insuccesul, care de fapt nu există. Cugetele sunt alungate iarăşi şi iarăşi de rugăciune, datorită căreia mintea depistează şi mai multe, iar omul care se află într-o asemenea luptă începe să se smerească, învaţă să se lase în voia lui Dumnezeu şi tocmai aceasta este anume aceea de ce este nevoie. Tot ceea ce este mântuitor pentru om este rânduit de harul lui Dumnezeu, drept răspuns la dorinţa lui de a se mântui, la silirea lui spre rugăciune, şi într-o astfel de măsură a impunerii se ajunge la reuşită atât în rugăciune cât şi în calea mântuirii.

Marea lucrare a rugăciunii este împlinirea cuvintelor lui Hristos: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,3), deoarece lucrarea rugăciunii duce la o renaştere totală, din nou, a omului prin puterea harului. Omul în nici un caz nu trebuie să lase rugăciunea. Diavolului, care în mod tainic lucrează în inimă, îi este frică de rugăciunea atentă, deoarece ştie că prin aceasta se descoperă minţii omeneşti toate vicleşugurile lui. Când omul se ţine de rugăciune şi de Numele lui Hristos, atunci el se convinge că fără acestea nu mai poate trăi, deoarece cugetele de la vrăjmaş pun stăpânire într-o clipă pe minte şi o înrobesc cu patimile.

Omul nu are cu ce se mândri, pentru că orice reuşită nu-i aparţine lui, ci harului. Dar şi aceste reuşite nu sunt nişte realizări ale desăvârşirilor duhovniceşti, ci doar nişte curăţiri ale mintii de întunecime, o curăţire a sufletului de patimi şi o experienţă în luptă. Neînţelegând toate acestea, omul tinde întotdeauna spre mărirea de sine, neţinând seama că mintea lui este învăluită de întunericul necunoştinţei. Aşa că, frate sau soră, ia aminte la acestea când vei purcede spre începerea acestei sfinte lucrări capabilă de a-l sfinţi şi lumina pe om. Chiar dacă ţi se va părea foarte dificil, începând, puneţi drept scop să dedici acestei lucrări a rugăciunii întreaga ta viaţă. Grea este calea nevoinţei, dar dulce-i raiul şi minunat este Mirele sufletului, Hristos Dumnezeu, calea lucrării rugăciunii fiind, de fapt, calea spre El.

Ţine minte frate sau soră, indiferent de cât de mari vor fi ispitele şi înspăimântătoare îţi vor părea ele, în nici un caz să nu te mâhneşti şi să nu deznădăjduieşti, ci să-ţi concentrezi atenţia asupra rugăciunii pe care o zici. Rugăciunea este toiagul pe care, sprijinindu-se, omul stă hotărât. Iar de se va îndrepta spre cugete sau dorinţe şi va fi atras de ceea ce vede în vis, sau de ceva din lumea înconjurătoare, atunci, amintindu-şi de rugăciune, o va spune şi va căpăta linişte şi har, continuând astfel să meargă înainte.

Sfinţii Părinţi, numesc rugăciunea, inclusiv pe cea a minţii, „maica virtuţilor”, pentru că, cu cât omul va înainta în rugăciune, cu atât va avea loc înaintarea şi în celelalte virtuţi. Precum o mamă îşi hrăneşte pruncii, tot aşa şi rugăciunea hrăneşte toate virtuţile. De aceea această lucrare este, în esenţă, însăşi viaţa cea mântuitoare, aducând mintea şi sufletul la înalta înţelepciune dumnezeiască. Când Duhul Sfânt va străpunge rugăciunea, atunci toate virtuţile vor fi conduse de către acesta. Dar pentru un asemenea dar trebuie să ne ostenim.

Omul fiind ocupat cu rugăciunea, petrece cu gândul la Dumnezeu, iar gândul la Dumnezeu dă mărturie despre dragostea faţă de El. Astfel omul lucrând rugăciunea se pocăieşte de păcatele sale, recunoscându-se păcătos. El luptă cu răul, însă nu cu puterea lui ci cu Numele lui Dumnezeu, recunoscându-şi prin aceasta neputinţa sa şi slăvind astfel puterea lui Dumnezeu. Rugăciunea îi deschide omului ochiul minţii duhovniceşti şi îi descoperă atât greşelile care se ascund în inimă, cât şi neputinţele sale, pentru ca acesta să ajungă la smerenie.

Omul îşi cunoaşte neputinţa sa în lupta cu răul, şi începe mai insistent să-şi ţină mintea în rugăciune şi să se lase întru-totul în voia lui Dumnezeu. Iarăşi şi iarăşi chemându-L în rugăciune pe Dumnezeu pentru a-L apăra de adversarul său diavolul, omul îşi aminteşte de moarte, deoarece lupta cu păcatul este în strânsă legătură cu gândul la moarte. „Păcatul înseamnă moarte” şi gândul la păcat, aduce şi gândul la moarte; încredinţându-se că prin rugăciune se biruieşte păcatul, omul primeşte prin ea curaj.

Rugăciunea este ajutor în înfruntarea ispitelor, şi ne face să înţelegem că atât ispitele cât şi necazurile devin în cele din urmă aducători de cunoştinţe şi de mântuire. La fel şi celelalte virtuţi, chiar şi dragostea, se desăvârşesc cu ajutorul rugăciunii. Sfinţii Părinţi, mari lucrători ai lucrării lăuntrice, văzători ai adevăratelor taine ale lui Dumnezeu, au numit rugăciunea toiag, oferindu-ne cu convingere următoarea explicaţie: „Cel ce se va sprijini pe toiagul său, care este rugăciunea, acela nu va cădea, iar dacă va cădea nu se va zdrobi, ci se va ridica şi va merge mai departe”. Aşa spun Sfinţii Părinţi că atâta timp cât Satana caută prilej de a face tulburare în sufletul omului, mintea lui trebuie să petreacă în rugăciune şi el să nu-şi piardă pacea, pentru că astfel concentrându-şi atenţia la rugăciune va birui pe vrăjmaş şi va merge în pace, mai departe, însoţit de rugăciune.

Toate acestea, indiferent de sărăcia şi neputinţa mea cât şi de incapacitatea de a înţelege multe dintre ele le-am încercat şi eu, de nenumărate ori.

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.