Rugăciunea făcută cu gura

Prea cuviosul Nil Sorschi spune că cel ce se roagă în auz și cu gura, fără luare aminte, se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu.

E ciudată dorința ta frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu cînd tu însuți nu te auzi?” spune Sfîntul Dimitrie al Rostovului împrumutînd cuvintele de la Sfîntul Mucenic Ciprian al Cartaginei. Iar acest lucru se întîmplă, întocmai, cu cel ce se roagă cu gura și cu vocea fără luare aminte; ei pînă într-atîta nu se aud pe ei, pînă într-acolo își îngăduie risipirea și așa de mult se îndepărtează cu gîndurile de rugăciune spre obiecte străine, încît, nu arareori, se întîmplă să se oprească pe neașteptate, uitînd ceea ce citesc; sau încep să spună, în locul cuvintelor rugăciunii citite, cuvinte din alte rugăciuni, cu toate că înaintea ochilor lor cartea este deschisă. Vai! Cum ar putea Sfinții Părinți să nu ocărască o astfel de rugăciune fără luare aminte, vătămătoare, nimicită de risipire!

„Luarea aminte, – spune Sfîntul Simeon Noul Teolog, – trebuie să fie atît de legată și ne­dezlipită de rugăciune pe cît este de legat trutul cu sufletul, care nu pot fi despărțiți, și nu pot exista unul fără altul”. Luarea aminte trebuie să preîntîmpine și să ne păzească de vrăjmași ca o strajă; ea este cea dintîi care trebuie să se nevoiască împotriva păcatului, să se împotrivească gîndurilor viclene ce vin în inimă; iar luării aminte să-i urmeze rugăciunea, care distruge și omoară imediat toate gîndurile viclene; gînduri viclene cu care luarea aminte a început lupta, cea dintîi, dar pe care ea singură nu le poate omorî. De rezultatu! acestei lupte, săvîrșită de luare aminte și de rugăciune, atîrnă viața sau moartea sufletului.

Dacă vom păzi rugăciunea curată prin mijlocirea luării aminte, atunci vom spori. Dar dacă nu ne vom strădui să o pastrăm curată, ci o vom lăsa fără pază, atunci o vor spurca gîndurile viclene, – și noi ne vom face netrebnici și lipsiți de sporire. Vai! Vai! și iar Vai!

Luarea aminte trebuie să întovărășească negreșit rugăciunea care se face cu gura și cu vocea, ca și oricare alta. Folosul rugăciunii ce se face cu gura este nenumărat cînd este însoțită cu luare aminte. Cu ea trebuie să înceapă nevoitorul. Sfînta Biserică pe ea o predă în primul rînd fiilor săi.

„Rădăcina viețuirii monahale este cîntarea de psalmi” a spus Sfîntul Isaac Sirul. „Biserica, spune Sfîntul Ioan Damaschin, a primit cîntările feluritelor tropare cu un scop bun și plăcut lui Dumnezeu din pricina neputinței minții noastre, pentru că noi, nechibzuiții, atrași de dulceața cîntării, să-I cîntăm lui Dumnezeu într-un fel chiar împotriva voii noastre. Acei ce pot întelege și cerceta cuvintele rostite de ei, ajung la umilință și în felul acesta, se ridică ca pe o scară, spre gînduri bune”.

Pe măsură ce sporim în deprinderea gîndurilor dumnezeiești, apare în noi dorința dumnezeiască și ne atrage să ajungem pînă acolo încat să ințelegem închinarea către Tatăl în Duh și Adevăr, potrivit cu porunca Domnului: „Gura și limba, adesea exercitată în rugăciunea și în citirea cuvîntului lui Dumnezeu, dobîndesc o prospețime, devin incapabile pentru vorbe deșarte, pentru rîsete, pentru rostirea cuvintelor glumețe, rușinoase și putrede”.

Vrei să sporești în rugăciunea minții și a inimii? Invață-te să fii cu luare aminte în cea facută cu gura și cu glasul, caci rugăciunea făcută cu gura, cu luare aminte, trece de la sine spre rugăciunea minții și a inimii.

Vrei să te inveți să alungi repede și cu putere gîndurile semănate de vrăjmașul comun al omenirii? Alungă-le cînd ești singur în chilie, cu rugăciunea lui Iisus, făcută cu glasul și cu luare aminte, rostindu-I cuvintele fără grabă, cu umilință. Vazduhul se umple de rugăciunea ce se face cu luare aminte, cu gura și cu vocea, și pe demoni îi va cuprinde tremurul, le vor slăbi puterile, le vor putrezi și se vor nimici cursele lor! Văzduhul se va îmbiba de rugăciunea făcută cu luare aminte, – cu gura și cu vocea, – și se vor apropia îngerii de cei ce se roagă și cîntă, se rînduiesc în ceata lor, iau parte la cîntarile lor duhovnicești, cum s-au învrednicit să vadă acest lucru unii plăcuți lui Dumnezeu, printre care și, fericitul Stareț din zilele noastre, Serafim de Sarov.

Mulți dintre marii Parinți s-au îndeletnicit în toată viața lor cu rugăciunea ce se săvîrșește cu gura și cu vocea și, pe deasupra, erau îmbelșugați de darurile Duhului. Pricina unei asemenea sporiri era că la ei, împreună cu vocea și cu gura, erau unite mintea și inima, întreg sufletul și trupul. Ei rosteau rugăciunea din tot sufletul și din toata taria lor, din toata ființa lor, din întreg omul.

Fraților! Să fim cu luare aminte în rugăciunile noastre făcute cu gura și cu glasul, rostite de noi în timpul slujbelor bisericești sau în singurătatea chiliei. Să nu facem ca ostenelile și viața în mănăstire să devină neroditoare prin neluare aminte și prin neglijență în lucrul lui Dumnezeu.

Neglijența în rugăciune este pierzătoare de suflet. „Blestemat e, zice Scriptura, cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebăgare de seamă”.

Din:PRAVILA DE RUGĂCIUNE(Sfîntul Teofan Zăvorîtul)