RUGĂCIUNEA VORBITĂ

Începutul lucrării rugăciunii lui Iisus, la fel ca şi orice altă rugăciune, este cuvântul. „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” aşa strigă omul către Dumnezeu de câte ori îşi face pravila de dimineaţă şi de seară, oriunde s-ar afla, indiferent de poziţie sau loc, procedând întocmai cum îl va sfătui părintele duhovnic. Dar dacă acesta lipseşte, atunci trebuie să te străduieşti ca oricând  şi oriunde să petreci în rugăciune.

La pravila citită din cartea de rugăciuni, dimineaţa şi seara, poţi să rosteşti de cinci sute de ori rugăciunea lui Iisus. Spune-o în măsura posibilităţilor tale, cu atenţie, procedând în felul următor: înainte de pravilă, fă treizeci şi trei de metanii, iar când vei începe să zici rugăciunea lui Iisus, atunci, după fiecare sută, să faci trei metanii, iar după zece o închinăciune. După ce ai săvârşit întreaga pravilă, faci iar treizeci şi trei de metanii. Când nu mai ai putere şi eşti slăbit, poţi să renunţi la metanii, sau să le înlocuieşti cu închinăciuni, sau numai să te închini (să-ţi faci semnul crucii), şi fiind atent la ceea ce zici, fără a te tulbura, să-ţi continui rugăciunea. În ajunul sărbătorilor mari, şi chiar în ziua lor, metaniile pot fi înlocuite cu închinăciuni.

Dacă va apărea necesitatea de a adăuga la cele cinci sute de rugăciuni încă una, două, trei, patru sau chiar cinci sute, se permite şi aceasta, iar ceea ce se citeşte din carte s-ar putea să se reducă. Poţi rosti câte o mie dimineaţa şi seara. Deci, dacă va apărea nevoia şi mai mare de rugăciune, atunci poţi să mai adaugi, iar din pravilă poţi să mai reduci. Dacă va apărea o dorinţă şi mai aprinsă şi o necesitate lăuntrică de a lucra rugăciunea lui Iisus în locul rugăciunilor de seară şi de dimineaţă, să nu alungi această dorinţă. De fapt, pravila pe care o faci după cartea de rugăciuni ai putea să o rezumi doar la rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar restul să nu le spui pentru a căpăta deprindere în această rugăciune a lui Iisus. Făcând astfel, în mod treptat mintea începe să se adune şi să deprindă simţul rugăciunii. În timpul când îţi faci pravila să ai grijă să nu laşi  rugăciunea lui Iisus. Dar pentru aceasta adaptează-te, căutând orice posibilitate de a te feri de vorbirea deşartă şi aranjându-ţi, într-un mod corespunzător viaţa şi lucrurile.

Acest lucru pare simplu. Ce poate fi mai uşor decât a repeta aceleaşi cuvinte ale unei scurte rugăciuni? În practică însă s-a constat că, de fapt, nu este atât de simplu. Sufletul care s-a dezobişnuit să se gândească la Dumnezeu, şi care mai înainte a petrecut o viaţă plină de senzaţii, continuă să fie sub influenţa impresiilor păstrate în memorie şi percepute prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, Mintea urmează memoriei asemenea unui rob, deoarece tot ce este înlăuntrul omului şi trebuie să fie sub conducerea minţii, incluzând şi cele cinci simţuri exterioare, predomină asupra minţii. Simţurile exterioare servesc drept călăuză a celor ce se imprimă în memorie, iar aceste impresii captivează mintea şi inima acestea fiind, în esenţă, cea mai de preţ concentrare a fiinţei omeneşti şi fiind destinate de către Dumnezeu pentru a-I fi locaş. Când omul se adânceşte cu mintea şi inima în impresii şi începe să se conducă conform simţurilor, atunci sufletul lui   începe să ducă o viaţă inferioară celei fireşti, adică pătimaşă. Când simţurile domină asupra minţii, atunci mintea, robită de dorinţe, îşi pierde libertatea, care este un dar mare primit de la Dumnezeu, şi-l aduce pe omul cel lăuntric într-o totală neorânduială. Simţurile, neobişnuite de a priveghea şi de a participa la rugăciune, sunt atrase de tot ceea ce poate fi perceput din interior şi din exterior. Iar omul, aflându-se într-o stare de dezordine şi de dezechilibru lăuntric, nu este capabil la o priveghere, la un post duhovnicesc, şi cu toată dorinţa lui, nu va putea fi în stare să ţină în frâu nici inima şi nici simţurile. Toate s-au dezechilibrat în el din cauza lipsei de atenţie şi a unei vieţi petrecute fără trezvie.Din această cauză, omul, începând lucrarea rugăciunii, trebuie să fie pregătit de la bun început în a duce o luptă cu acea obişnuinţă al vieţii de dinainte, pentru ca mai apoi, cu harul lui Dumnezeu, să se renască din nou şi să se izbăvească de tot ceea ce este nefiresc în el.

Omul bunăoară zice rugăciunea, şi apoi se răspândeşte, iarăşi o zice, iarăşi se răspândeşte, şi apoi amintidu-şi-o din nou o zice‚ şi tot aşa în continuare. Iarăşi şi iarăşi, omul pierde rugăciunea, fiind atras atât de percepţiile imprimate deja în minte cât şi de cele vii, care vin din afară. Amintirile fiind păstrate în inimă, te răscolesc şi-ţi vin în minte sub formă de cugete, iar aici nu va întârzia să-şi facă apariţia şi diavolul,  adăugând  la  toate  acestea  şi  ceva  de-al  său.  Dar dacă omul s-a  hotărât  să aibă o atitudine atentă faţă de sine, apoi doar începând lucrarea, el va descoperi ce se întâmplă în lumea din interiorul său. Pe măsura creşterii atenţiei şi a lucrării rugăciunii în minte,  îi creşte şi reuşita de a-şi înfrâna simţurile de la distragere şi se vede tot mai clar  răutatea ce iese din inimă prin intermediul cugetelor. Şi acesta ar fi un oarecare rod al rugăciunii. Cât de mult ar fi sustrasă atenţia din cauza cugetelor, şi cât de slabă ar fi rugăciunea, nu trebuie să stai în nelucrare din cauza aceasta.

Omul nu trebuie să renunţe la rugăciune, ci dimpotrivă, trebuie să râvnească la ea cât mai mult pentru a-şi curăţa inima de spurcăciunea păcatului. Ori de câte ori mintea va renunţa la rugăciune, aminteşte-ţi de ea şi spune-o mereu. Pe măsură ce te vei autoimpune, Domnul îţi va micşora această uitare, iar atenţia, fie şi într-un tempo mai moderat, va spori. Cu cât mintea omului acordă mai mult timp rugăciunii, cu atât mai sigur ea este apropiată de către Dumnezeu, spre lucrarea îngerească, spre gustarea unei hrane de rugăciune. Întotdeauna să te îndeletniceşti cu rugăciunea, ziua, noaptea, seara, dimineaţa, fiind acasă sau în altă parte, în cale sau la lucru, stând sau mergând, culcat  sau şezând, în timpul pravilei şi în afara lucrurilor. Spune întotdeauna rugăciunea.

La fel ca şi patima, şi virtutea se înrădăcinează în om pe calea deprinderii. Unul şi acelaşi lucru bun, dacă îl faci de repetate ori, se însuşeşte şi se transformă într-o deprindere, şi ajungi să-1 faci fără a fi constrâns, ca pe ceva firesc. La fel este şi cu păcatul, care, fiind repetat, se transformă în patimă. Iar patima, căpătând putere, te trage să cazi în păcat din obişnuinţă, şi asemănându-se însuşirilor firescului, îl impune pe om spre săvârşirea acestuia (adică a păcatului), chiar împotriva voinţei lui.

Rugăciunea lui Iisus, la fel ca şi alte virtuţi, necesită experienţă. Omul trebuie să se străduiască prin autoimpunere întotdeauna, atât în necazuri cât şi în bucurii, să petreacă în rugăciune. Pe măsura silirii şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, se formează deprinderea, şi astfel omul se întăreşte către nevoinţa ce-l aşteaptă în rugăciune. Deprinderea de a lucra rugăciunea se dobândeşte prin statornicia în pronunţarea cuvintelor din rugăciune. Rugăciunea vorbită necesită cantitate sau multitudine. Pe parcurs deci, nu dintr-o dată, cantitatea va creşte în strânsă legătură cu atenţia şi stăruinţa minţii rugătoare. În timpul lucrării rugăciunii vorbite, diavolul, trupul şi lumea, acţionează dinăuntru şi dinafară, sustrăgând mintea de la ea. Luptă împotriva răului văzut şi a celui din minte cu ajutorul rugăciunii, şi fiind atent la ea, să alungi orice rău. Dacă prin rugăciune se pune începutul luptei cu răul şi cu păcatul, tot cu ajutorul ei se dobândesc puteri pentru a lupta. A lupta prin puterile proprii cu diavolul şi cu păcatul este imposibil.

Viaţa exterioară a omului în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus vorbite trebuie să decurgă în felul următor: în orice împrejurări s-ar afla cel ce lucrează rugăciunea, ce funcţie ar ocupa şi orice ascultarea ar avea, în orice stare a sa, el trebuie să tindă spre singurătate şi să vorbească cât se poate de puţin, păzindu-şi gura. Păzindu-şi gura, rugăciunea lucrează mai mult şi mai uşor. E necesar de reţinut că Însuşi Dumnezeu priveşte la nevoitor. Jignirile şi nedreptăţile trebuie suportate cu răbdare şi,   bineînţeles,  trebuie iertat totul. Fiind nedreptăţit să nu ţii minte răul ci, din timp în timp, din   adâncul              inimii   să   suspini  zicând  ca   vameşul:  „Dumnezeule,  milostiv  fii   mie, păcătosului!”. Şi către Maica Domnului să zici: „Maica Domnului, nu mă lăsa pe mine, păcătosul!”. La fel să zici şi către Îngerul păzitor şi să continui neîncetat să lucrezi rugăciunea lui Iisus. În timpul liber de ascultări, sau cât mintea va obosi din cauza intensităţii rugăciunii, este necesar să citeşti cărţi ziditoare de suflet. Să citim cu atenţie Vieţile Sfinţilor şi a celor ce-şi petreceau viaţa întru nevoinţă, precum şi Sfânta Evanghelie şi Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli. De la citirea cărţilor în care se vorbeşte de o adevărată viaţă contemplativă, deocamdată să ne abţinem. Citirea lor poate naşte în mintea neîncercată mari necazuri, din cauza cărora mintea slăbeşte şi nu numai că nu este în stare să împlinească ceea ce este scris acolo ci nu mai poate săvârşi nici ceea ce îi este după puterile sale, ea începând să se tulbure şi chiar să se mâhnească, îndepărtându-se astfel de la prezenţa harului lui Dumnezeu.

În această perioadă, nu este indicată lecturarea unor cărţi care nu îndeamnă la o schimbare a moralei, adică care nu au un conţinut religios. Să ai grijă mereu de schimbarea firii, nădăjduind în ajutorul harului care lucrează în rugăciune. Somnul trebuie să fie de şase, şapte ore, dacă eşti sănătos şi ai puteri, iar în caz de boală sau de neputinţă se poate dormi chiar şi opt ore. Să procedezi astfel până în momentul când rugăciunea singură va reglementa durata somnului, şi te vei odihni atât cât îţi va permite ea. O astfel de durată în odihnă (6—8 ore) este necesară, deoarece rugăciunea lui Iisus necesită, de la cel ce se roagă, o activitate intensă a minții, aceasta fiind posibilă doar dacă mintea se întăreşte prin odihnă. Altfel, mintea nu poate să se roage cu atenţie. Şi în mâncare este nevoie de înfrânare. Aceasta înseamnă să te ridici de la masă ca şi cum ai fi nesătul sau nu te-ai fi săturat. La fel, învaţă să te înfrânezi şi de la băutură. Să nu consumi deloc alcool, pentru a nu stârni atât poftele, cât şi patima desfrânării. Să guşti puţin din ceea ce conţine multă grăsime, pentru a nu fi supărat de pofta desfrâului şi de îngreuierea stomacului, care predispune mintea spre somn şi lenevire. Să mănânci mai mult mâncare de post, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi să ai credinţă tare că tot ceea ce conţine hrana de post este suficient pentru a menţine vitalitatea organismului şi pentru lucrarea rugăciunii.

Felul preparării hranei să fie cât mai simplu, evitând fineţea şi rafinamentul în aranjare. Relaţiile de afaceri şi, în general, întregul mod de viaţă, trebuie simplificat  în aşa fel încât să nu existe motive pentru tot ceea ce este de prisos. Tot la fel trebuie să evităm de a ne sustrage şi a ne risipi mintea. Ţine minte că omul, pe pământ, vieţuieşte asemenea unui oaspete sau călător. Ai găzduit numai şi deja te grăbeşti spre veşnicie, unde va trebui să dai răspuns pentru viaţa trăită pe pământ. Nimic din ceea ce este pământesc, chiar de-ar fi ceva foarte important, să nu te preocupe. Pământul nu este locul nostru de vieţuire, ci locul de pregătire pentru viaţa cea veşnică. Reţine chiar şi acest lucru şi anume că omului pe pământ îi este dat să aibă necazuri şi nu să se  bucure:„În lume necazuri veţi avea”(In.16,33). Învaţă să te mulţumeşti doar cu necesarul. Tot ce este de prisos necesită o grijă în plus, şi îţi răpeşte şi o parte din timpul care îţi este dat pentru a obţine folos sufletesc şi pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Ţine-te, întotdeauna şi oriunde, numai de ceea ce contribuie la mântuire. Pentru aceasta ne-a aşezat Creatorul pe pământ, şi anume pentru a fi în necazuri. Evită de a vizita acele locuri în care crezi că nu vei scăpa de distracţii, şi nu-ţi aminti de ele. Iar dacă, dintr-o necesitate, ai nimerit într-un astfel de loc, atunci să te retragi de acolo cât mai repede şi să ţii minte că grija ta este de a te apropia de Dumnezeu prin rugăciune, iar cel ce lasă această grijă începe a se  îndepărta de El.

Niciodată să nu dai frâu liber dorinţelor tale, pentru că acest lucru păgubeşte sufletul şi întunecă mintea. Cu cât îţi vei constrânge dorinţele şi cu cât te vei însingura şi vei petrece în tăcere pentru Dumnezeu, cu atât şi Domnul va fi cu tine. Neglijenţa faţă de rugăciune te va îndepărta de Dumnezeu. Iubeşte-L pe Domnul, iar dragostea faţă de E1 să ţi-o manifeşti prin tăierea voii tale şi împlinirea voinţei Lui, căci Domnului îi este plăcut ca mintea noastră să fie ocupată cu rugăciunea neîncetată. Îngrijeşte-te de aceasta aşadar în cea mai mare măsură. Fereşte-te de distracţiile lumeşti, de mesele fastuoase şi de toate cele asemenea cu ele. Preţuieşte orice clipă a timpului care îţi este oferit spre mântuire şi spre luminarea minţii, ştiind că după moarte este cu neputinţă de a mai primi acest timp care duce la mântuire. Prânzurile solemne le poţi ocoli, iar de stricăciunea care o provoacă ele poţi fugi. În general, străduieşte-te să te fereşti de tot ceea ce te-ar îndepărta de singurătate, iar toată dorinţa ta foloseşte-o în vorbirea prin rugăciune cu Dumnezeu, căci prin aceasta arăţi bunăvoinţa ta. Să nu cauţi reuşite în lucrarea rugăciunii, pentru că după ce treci de rugăciunea vorbită, tu, prin voinţa ta de a trăi pentru Dumnezeu, încă trăieşti cu patimile. Omul trăieşte cu inima, iar în inimă locuiesc patimile adică deprinderile păcătoase. Ele îşi pierd din putere, dar încă nu părăsesc inima.

Depărtează-te de orice vedenii, descoperiri sau daruri, în orice chip  ar apărea şi cât de sfinte şi pline de har ţi s-ar părea ele. Să nu-ţi pleci spre nimic mintea, ci să fii atent doar la rugăciunea pe care o spui. Să te consideri nevrednic de  orice daruri, pentru că de fapt aceasta este realitatea. Tu n-ai început [această nevoinţă- n.n.] ca să cauţi darul prin rugăciune, ci însăşi rugăciunea şi lăsarea în voia lui Dumnezeu. Căci aceste daruri le oferă Dumnezeu nu celor mândri, care-şi doresc daruri, vedenii şi descoperiri, ci celor ce se văd nevrednici de aceste daruri, ba chiar şi de această viaţă plină de necazuri. Unii ca aceştia îşi văd starea de păcat, iar măsura cunoaşterii acestei stări este măsura curăţirii inimii de păcat, ceea ce în lucrarea de pocăinţă a rugăciunii minţii este cel mai de preţ lucru. „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi că să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”, astfel se ruga Sf. Efrem Sirul şi nu căuta daruri. Şi tot el zice: „Cel ce îşi vede păcatele sale este mai presus decât cel ce a văzut un înger”.

Rugăciunea lui Iisus, precum s-a mai spus, trebuie zisă oriunde şi oricând. Când te afli de unul singur e mai de folos să o zici în şoaptă, iar în societate, spune-o în gând. Este de folos să o spui în gând şi atunci când eşti singur, pentru că ceea ce este în taină este mai bun pentru tine. Dacă înveţi să te rogi în sinea ta, aceasta te va ajuta ca şi în prezenţa oamenilor să fii ocupat cu ea, fiind atent la cuvintele ei, în taină lucrându-ţi mântuirea. Atunci când eşti în biserica lui Dumnezeu, se poate ca în timpul tuturor slujbelor să-ţi ocupi mintea cu rugăciunea lui Iisus. În timpul Sfintei Liturghii, mai ales la Vohodul Mare, atunci când credincioşii cer stăruitor cele de folos, fă tu asemenea lor: cere, după putinţă, de la Dumnezeu, iertarea păcatelor tale. Iar dacă rugăciunea lui Iisus deja a prins rădăcini şi o spui cu uşurinţă, atunci să o zici şi în aceste momente pline de sfinţenie. Ea conţine acea strigare de pocăinţă către Dumnezeu, şi mijlocirea de iertare a păcatelor. În aceasta de fapt constă esenţa tuturor rugăciunilor şi a nevoinţelor noastre. Dacă la slujbele din biserică, mai ales la Sfânta Liturghie, vei putea să stai cu mare atenţie şi mintea nu este furată de cugete, atunci roagă-te după cum doreşti. Iar a neglija atotputernica rugăciune a lui Iisus nu te sfătuiesc să o faci niciodată, deoarece prin ea se dobândesc toate virtuţile.

Orice distracţie lumească să o alungi de la tine. Camera sau chilia ta amenajeaz-o astfel ca să fie străină de aceasta. Când va părea necesitatea de a te gândi sau a vorbi cu oamenii, atunci să meditezi la moarte, la iad şi  la  soarta  păcătoşilor nepocăiţi. Când vei fi copleşit de vreo tristeţe puternică, atunci pe lângă meditarea la iad de care poţi să scapi, răbdând necazurile pământeşti, ar fi bine să te gândeşti la rai şi la fericirea apropierii de Dumnezeu care ni se dă ca rezultat  al împlinirii voii sfinte a lui Dumnezeu, prin suportarea cu răbdare a toate câte le întâlnim în viaţă. şi prin lucrarea rugăciunii lui Iisus căci: „Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Necazurile, atât cele lăuntrice cât şi cele din afară, suportate cu răbdare pe acest pământ, ne vor înlocui, în veşnicie, suferinţele iadului. Imitând pe Domnul, ele ne arată chipul Crucii lui Hristos, care ne sălăşluieşte în viaţa veşnică, adică în Dumnezeu, spre o locuire în E1 fără de sfârşit. A  te mântui înseamnă a avea necazuri. Fără necazuri nu este mântuire, aşa precum pentru un urmaş al lui Hristos nu există fericire pe acest pământ, după cum citim în Sf Evanghelie: „În lume necaz veţi vedea” (In.16,33).

Cei ce-L urmează pe Hristos îşi petrec toată viaţa pământească în necazuri, căci necazul este tiranul şi călăuza ce-1 însoţesc permanent,   precum   şi   învăţătorul   adevăratei   înţelepciuni   cereşti   şi dumnezeieşti. Drumul Crucii lui Hristos este pietros şi plin de spini, dar tot el îl înzestrează pe om cu o adevărată competenţă şi pricepere a esenţei lucrurilor şi fenomenelor, făcându-1 un adevărat teolog, chiar dacă el a fost un om foarte simplu şi  în ştiinţele lumii cu totul neiscusit. Toate lucrurile trebuie împlinite cinstit, fără făţărnicie şi fără a fi pe plac oamenilor, astfel încât conştiinţa să nu te mustre în nimic şi să-ţi fie curată. Învaţă să iubeşti oamenii, în toţi să-1 vezi pe aproapele tău, care este slăbit şi bolnav, şi să-i ierţi toate jignirile şi supărările provocate de el. Pe cei ce nu-ţi doresc binele cinsteşte-i ca pe nişte binefăcători. Astfel, smerindu-te şi mustrându-te  prin toate mijloacele, ai putea să dobândeşti dragostea către toţi şi să nu ai vrăjmaşi între oameni. Într-o astfel de orânduire se cuvine a practica lucrarea rugăciunii lui Iisus vorbită, până când ea va deveni o obişnuinţă. Această lucrare nu ţine de timp şi nu este aceeaşi la toţi. Cei tineri, dacă vor stărui, vor reuşi mai repede, iar cei vârstnici mai lent, deoarece memoria acestora din urmă este cuprinsă de simţiri într-o măsură mai mare decât memoria celor tineri. Deloc nu vor reuşi doar cei care nu doresc să lucreze asupra propriei mântuiri.

În timpul rugăciunii vorbite vin o mulţime nenumărată de cugete din care aproape toate iau naştere în inimă prin contribuţia diavolului. Mintea atentă la rugăciune zdrobeşte cugetele pătimaşe de piatra dulcelui Nume a Domnului Iisus Hristos. Sunt cugete insistente, care îl obosesc pe om‚ împotriva voinţei lui, o zi, două şi chiar mai mult. Astfel de cugete trebuie mărturisite stareţului sau stareţei (aici cuvântul Stareţ are sens de povăţuitor, îndrumător sau tată duhovnicesc sau mamă duhovnicească —nota trad.). Iar dacă aceştia lipsesc, atunci să cazi în faţa lui Dumnezeu şi să-L rogi să facă răzbunare adversarului tău, care este diavolul. Se cere ca cele spuse de Stareţ să le împlineşti cu exactitate, şi astfel, cugetul descoperit în prezenţa stareţului, martorul la Dumnezeu, se va îndepărta. Dar trebuie ca stareţul să fie în adevăr şi mai presus de ispitele ucenicului său şi să nu fie cuprins de cugete de aceeaşi formă şi în acelaşi chip. În cazul în care nu ai cui să-ţi mărturiseşti cugetul, impuneţi ca în toată viaţa ta să nu fii de acord cu el şi luptă fără să te mâhneşti. Domnul văzându-ţi înclinarea spre bine şi lupta, îţi va ajuta E1 Însuşi oprind cugetul sau, neluându-ți lupta, îţi va da răbdare. Dumnezeu lasă toate acestea pentru ca tu, prin lupta şi răbdarea ta, să poţi afla o arvună mântuitoare, şi la vremea cuvenită să poţi provoca diavolului o rană adâncă în cap.

Mărturisirea şi împărtăşirea trebuie făcute des, după posibilitate, dar totuşi cu atenţie deoarece trebuie să ne pregătim cu vrednicie. Dacă nu există posibilitatea de împărtăşire măcar o singură dată pe an, atunci puneţi toată nădejdea în Domnul care văzându-ţi  buna dorinţă o va primi drept împărtăşanie(Acestea au fost scrise pe vremea cumplitei prigoane comuniste când aproape nu mai existau preoţi. Deci, atenţie la context n.n.). O dată cu lucrarea rugăciunii se dobândeşte şi amintirea de Dumnezeu, vederea stării de păcat şi a neajutorării şi astfel dispare încrederea în propriile puteri şi gândul de a te considera drept. Omul încetează să se creadă pe sine vrednic de ceva deosebit, deoarece prin atenţia către cugete şi dorinţe se descoperă pe sine înglodat în păcat. Păcătosul nu este vrednic de cercetarea lui Dumnezeu, aşa că nici tu să nu te socoţi vrednic.

Luând în consideraţie cele spuse şi rostind rugăciunea, să nu iei în seamă nimic din ceea ce se petrece în tine şi în jurul tău: fie vreo lumină, căldură, chipuri de sfinţi sau altceva de acest fel. Nu lua în serios acestea, deoarece totul în afară de rugăciune şi de atenţia concentrată la ea este de la diavol. Lucrătorului rugăciunii i se dă harul prin însăşi rugăciunea, aţinându-i mintea de întunecime şi sufletul de patimi. În el, adică în har,  este marea valoare a celui ce se pocăieşte şi nu în altceva! Harul poate fi prezent în mintea omenească doar atunci când aceasta lucrează în mod liniştit şi fără tulburare rugăciunea, şi cu Numele Domnului biruieşte cugetele. Minţii îi este păgubitor să alerge după altceva, deoarece va culege zădărnicie şi tristeţe şi de înşelare nu va scăpa. Uneori există cugete pe care le numim fireşti, şi ele vin din mintea care nu doreşte să greşească. Nu se cuvine să te împrăştii prin ele, pentru că sunt nepăgubitoare şi fără de folos. Lucrul minţii este unul de a privi rugăciunea. Toate cugetele sunt ca nişte călători ce  trec pe-alături şi de care mintea nu are nevoie. Cel ce va intra în vorbă cu ele nu va putea scăpa de pagubă. În minte ne vine nenumărată mulţime de cugete, dar nu trebuie deloc să ne înspăimântăm, pentru că ele vor dispărea fără urmă dacă mintea nu le va asculta, ocupându-se cu rugăciunea. Nimic nu poate fi în stare să biruiască mintea când este cu ea Numele lui Dumnezeu.

Pentru a lucra rugăciunea vorbită, nu se cer de la om anumite cunoştinţe şi înţelepciune, ci este nevoie doar de stăruinţă, şi astfel nemijlocit va veni şi reuşita. În această perioadă nu vor fi ispite deosebit de greu de descoperit, pentru că diavolul te luptă în special cu cugetele. Dar pentru a te afla în siguranţă este nevoie de a te îndepărta de lume. Oricine poate exersa în rugăciunea vorbită‚ doar să nu primească chipuri văzute şi cugetate şi să spună rugăciunea fiind atent la ea. Durata perioadei rugăciunii vorbite depinde de stăruinţa şi sârguinţa celui ce se nevoieşte şi de măsura înăspriri inimii căpătată până a  se ocupa cu lucrarea rugăciunii. Rezultatul exersării în rugăciunea vorbită este deprinderea ei, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ca o mărturie a deprinderii dobândite va fi aceea că, după o sustragere temporară de la rugăciune, limba de la sine va pronunţa cuvintele ei, şi apoi va alătura la ele şi atenţia, şi mintea conştientă va continua astfel rostirea vorbită a rugăciunii.

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.