Foloasele rugăciunii lui Iisus
Folosul ce se trage din învățătura tainică ce vine din rugăciunea lui Iisus sau din aducerea aminte de Dumnezeu, – ce se face mai ales prin rugăciunea lui Iisus, – este nenumarat. Este mai presus de cuvinte, mai presus de locul unde ar putea ajunge puterile omenești. Și de aceea, cei care l-au simțit nu sunt în stare sa-l lămurească pe deplin.
Rugăciunea neîncetată, ca o porunca dumnezeiască și ca un dar, nu se poate explica prin mintea și cuvîntul omenesc. Rugăciunea scură adună mintea, care de nu va fi legată de învățătură, a spus cineva din Parinți, nu se poate opri de la risipire și rătăcire în toate părțile.
Nevoitorul poate avea rugăciunea scurtă în orice loc, în orice timp, în vremea oricărei îndeletniciri, mai ales din cele trupești. Chiar ascultînd la slujbele bisericești este folositor să ne ocupăm cu ea, nu numai în timpul citirilor insuficient de atente, ci chiar în timpul citirilor clare. Ea ajută să fim atenți la ceea ce se citește, mai ales cînd ea (rugăciunea scurtă) se va înrădăcina în suflet, cînd se va face ca și cum ar fi firească pentru om.
Învățătura în general, și rugăciunea lui Iisus în special, servesc drept o admirabilă armă împotriva gîndurilor păcătoase. Următoarele cuvinte ale Sfîntului Ioan Scărarul sunt repetate de mulți scriitori sfinți: „Cu Numele lui Iisus lovește pe potrivnicii ce vin împotriva ta, caci nici în cer nici pe pămînt nu vei găsi o armă mai puternică”.
Datorită rugăciunii lui Iisus, nevoitorul ajunge la sărăcia duhovnicească, _căci învățîndu-se să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, el, treptat-treptat pierde nădejdea într-însul (în sine) și dacă ar face ceva bun în propășire, nu vede acolo succesul său, ci mila lui Dumnezeu pe care o are neincetat de la Dumnezeu.
Rugăciunea neîncetată ne conduce către dobîndirea credinței, pentru că cel ce se roagă neîncetat începe, treptat-treptat, să simtă prezența lui Dumnezeu. Această simțire încetul cu încetul poate crește și se poate întări pîna într-atît că ochiul minții va vedea mai limpede pe Dumnezeu, în Pronia Lui, decît așa cum vede ochiul simțit (trupesc) lucrurile materiale ale lui Dumnezeu; inima va simți prezența lui Dumnezeu.
Văzîndu-L pe Dumnezeu în felul acesta și simțindu-I prezenta, nevoitorul nu poate să nu creadă în El decît printr-o credință vie, care se arată prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimicește vicleșugul vrăjmașului, prin nădejdea în Dumnezeu ne introduce în sfînta curățenie, dezvățînd mintea de felurite gînduri, de la formarea ideilor preconcepute referitoare la sine și la semeni, ținînd-o mereu în sărăcia și în smerenia gîndurilor.
Cel ce se roagă neîncetat, treptat-treptat își pierde deprinderea de a-și închipui, de a se risipi, de a se îngriji în deșert și grija de multe o pierde, o pierde cu atît mai mult cu cît sfînta și smerita învățătură se va adînci în sufletul lui și va prinde rădăcini întrînsul.
În sfîrșit, el poate ajunge la starea copilăriei, poruncită de Evanghelie, să se facă nebun pentru Hristos, adică să-și cheltuiască mintea cea lumească, cea cu nume mincinos, și să primească de la Dumnezeu o minte duhovnicească.
Prin rugăciunea neîncetată se nimicește curiozitatea, părerile și bîntuiala. Din această stare toț oamenii încep să pară buni iar dintr-un asemenea zălog, față de oameni, se naște iubirea față de ei. Cel ce se roagă neîncetat, petrece mereu cu Domnul, Îl cunoaște pe Domnul ca pe Domnul, dobîndește frica de Domnul, prin frică intră în curățenie; prin curățenie, în dragostea dumnezeiască; din dragostea dumnezeiască își umple templul său cu darurile Duhului.
Din:PRAVILA DE RUGĂCIUNE(Sfîntul Teofan Zăvorîtul)