Despre înfrânare

   Consultând tipicul Sfântului Vasile cel Mare, aflăm următoarele: ,,Celor ce vor să trăiască cu multă cuviinţă, le este necesară legea înfrânării. Aceasta o spunem pentru că Apostolii numărau înfrânarea printre roadele Duhului” (Galat. 5, 23), şi pentru că omorârea trupului se atinge mai uşor prin înfrânare…

     Şi prima neascultare a făcut-o  omul tot din pricina neînfrânării. Toţi Sfinţii mărturisesc despre importanţa înfrânării. Viaţa în trup a Domnului, precum şi toate Vieţile Sfinţilor, ne îndeamnă spre înfrânare. Înfrânarea este desrădăcinarea păcatului, înstrăinarea de patimi, omorârea trupului, începutul vieţii duhovniceşti şi mărturia vieţii viitoare. În lucrarea sa intitulată ,,Calea spre mântuire”, episcopul Petru (Ecaterinovski), scrie următoarele: ,,Virtutea înfrânării, ţine de cele ale inimii. Inima este sensibilă la toate schimbările care au loc în sufletul şi trupul nostru, iar în starea ei păcătoasă, fiind îndemnată de necesităţile instinctive, uşor cade în desfătarea celor simţitoare”.

     Iată de ce se cuvine a ne reţine desăvârşit de la plăcerile nepermise, iar de cele permise să ne folosim cu mare atenţie şi numai în situaţii critice. Întreaga înţelepciune este starea de întregime, de sănătate şi de nestricăciune a inimii, sau starea de curăţire a simţurilor. Dacă gândirea este întreagă, sănătoasă şi conformă Legii lui Dumnezeu, atunci şi inima este sănătoasă.

     Importantă este curăţia inimii, care constă în faptul că inima nu mai este ademenită de nimic din ceea ce este păcătos şi nu se mai desfătează cu cele trupeşti, ci se bucură de adevăr, de bine, de sfinţenie şi de Dumnezeu. Curăţenia inimii însă nu se deprinde cu uşurinţă. Principalul duşman al ei este desfătarea. Iar înfrânarea este mijlocul cel mai sigur de dobândire a curăţiei inimii. Iată de ce marii nevoitori se înfrânau chiar şi de la plăcerile cele îngăduite omului.

      Printre multele sfaturi cu privire la înfrânare, episcopul Petru atinge şi problema somnului. El nu face deosebire între monahi şi mireni, ci vorbeşte despre ,,orice nevoitor creştin”, spunând: ,,În această problemă trebuie să fim precauţi ca nu cumva să încălcăm limitele firii, căci încălcarea lor nu rămâne fără de pedeapsă”.

     Se ştie că din pricina limitării peste măsură a somnului, forţele organismului se istovesc, duhul îşi pierde vigoarea şi omul devine aproape incapabil să se mai ocupe de treburile zilnice. Insuficienţa somnului împiedică relaxarea creierului şi a sistemului nervos, atât de necesare pentru sănătatea trupească.

        Omul ce nu şi-a împlinit somnul, devine supărăcios şi posomorât, deoarece creierul lui, precum şi întreg sistemul nervos, sunt în stare de excitare. Pe de alta parte, surplusul de somn provoacă slăbiciunea şi inactivitatea creierului. Cei care iubesc să doarmă mult au judecata proastă, însoţită de o imaginaţie stupidă şi de inexpresivitate. Somnul mult provoacă moleşeala şi inactivitatea atât a creierului, cât şi a trupului.

       Astfel, trebuie să ştim că măsura somnului ţine de vârstă, gen, temperament, ocupaţii, anotimp, climă şi sănătate. Nu putem stabili o  măsură pentru toţi şi pentru fiecare. Spre exemplu, pentru cei maturi care locuiesc într-o zona cu climă temperată, este bine să se culce la orele 21- 22 şi să se trezească dimineaţă la orele 5-6, odată cu răsăritul soarelui.

        Drept normă, se recomandă pentru somn minim 6 ore, maxim 7 ore din 24; celor bătrâni le este de ajuns să doarmă 5 ore din 24. De fapt, fiecare se conduce de propria-i experienţă a vieţii şi doarme atât cât găseşte necesar.

     Sfinţii Părinţi atenţionează că din pricina mult-dormirii, mintea se îngraşă (cu sensul de inactivitate, moleşeală), se înmulţesc cugetele pătimaşe, se intensifică pofta trupului, iar asupra sufletului vine tristeţea. După spusele Sfântului Ioan Scărarul, privegherea curăţă mintea, iar somnul mult înăspreşte sufletul. Monahul veghetor este duşmanul curviei,  iar cel somnoros este prietenul ei. Privegherea stinge aprinderea trupească şi curăţă somnul de năluciri (vise urâte). Surplusul de somn provoacă uitarea, iar privegherea împrospătează memoria.

        Fiind o fiinţă compusă din trup şi suflet, omul trăieşte şi activează sub influenţa a doua lumi: lumea văzută şi cea nevăzută. De aici apare necesitatea vegherii în timpul somnului, ca un mijloc de luptă împotriva vrăjmaşilor, care sunt duhuri şi niciodată nu dorm, ci veghează spre pieirea noastră.

     Pentru ca privegherea noastră în timpul  somnului să fie permanentă şi puternică, se cere ca atât înaintea plecării spre somn, cât şi în tot restul vieţii, să ne păzim memoria şi imaginaţia de cugete şi închipuiri urâte (necurate). În timpul somnului, această intenţie a sufletului nostru se va săvârşi fără de participarea activă a voinţei şi a libertăţii noastre însă va atrage după sine umbrirea harului şi prezenta Îngerului Păzitor, care ne ocroteşte în timpul somnului.

     Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Uneori ne trezim din somn neprihănit şi împăcaţi”. Aceasta este o binefacere îngerească pe care o primim de la îngeri atunci când am adormit în rugăciune. Sufletul, care în timpul zilei se îndeletniceşte cu cele duhovniceşti, continuă această lucrare şi în timpul somnului, spre alungarea duhurilor şi a nălucirilor viclene”.

     Privitor  la  măsura  somnului,  Cuviosul  Serafim  de  Sarov  recomanda  surorilor    din Diveevo să doarmă 6 ore noaptea şi o oră ziua, după prânz. În acelaşi timp, întâlnim şi cazuri cu totul contradictorii. Spre exemplu, Sfântul Ioan de Kronstadt, cu toate că avea un mod de viaţă foarte supraîncărcat, dormea doar 3-4 ore din 24, iar Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici) toată viaţa sa, de la primirea călugăriei şi până la trecerea sa în veşnicie (anul 1966) nu s-a culcat deloc.

     Nu este cazul să facem lămuriri, fiidcă aceasta este cu putinţă doar celor aleşi de Dumnezeu şi se face nu fără de ajutorul harului. Însă, spre regret, întâlnim şi cazuri când această virtute este falsă, de la demoni. Despre un asemenea ,,nevoitor”, care în starea de înşelare putea să stea desculţ pe cărbuni aprinşi, pomeneşte Sfântul Ignatie (Briancianinov).

     Cu totul minunată a fost înfrânarea Părinţilor celor din vechime, însa, cu părere de rău, măsura nevoinţelor lor, cu unele excepţii rare, este inaccesibilă pentru noi. Despre pravila şi tipicul Părinţilor vechi aflăm de la Cuviosul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului chinovial din sec. IV.

     Tipicul acestui Sfânt Părinte este alcătuit la îndemnul şi indicaţiile unui Sfânt Înger şi ne arată desăvârşirea şi rigurozitatea disciplinei părinţilor egipteni, care prin aceasta depăşeau cu mult tipicul părinţilor din Palestina şi din Mesopotamia. Vizitând chinoviile egiptene în perioada lor de înflorire, Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit aici ,,idealul monahismului, împlinirea deplină a năzuinţelor creştine şi adevăratul model de viaţă în Hristos Iisus”.

       Tipicul Cuviosului Pahomie prevedea ca la miezul nopţii cel însărcinat cu deşteptarea să cheme (prin toacă) pe monahi (adică pe fraţi) la rugăciune, care continua până dimineaţa. Îngerul a poruncit ca fraţii (monahii) niciodată să nu doarmă culcaţi, ci şezând pe scaun, fiind îmbrăcaţi cu rasa şi încinşi. Dacă se va trezi cineva mai devreme, să se roage, iar de va simţi sete şi va fi în ajunul unei zile de post, să se înfrâneze.

      Mâncarea lor consta din pâine, sare şi legume, uneori şi fiertură. Cu toate că hrana era sărăcăcioasă, unii părinţi veneau la trapeză doar pentru a-şi ascunde nevoinţa, alţii mâncau la câteva zile. Dacă cineva, trecând prin livadă, întâlnea vreun fruct căzut jos,  nu avea dreptul să-1 mănânce, ci trebuia să-l pună la rădăcina pomului. Trupului nu i se dădea nici o înlesnire. Se interzicea spălarea cu apă, cu excepţia cazurilor de boală. De asemenea se interzicea folosirea focului, oricât de mare ar fi fost necesitatea de a se încălzi.

     Sfântul Vasile cel Mare, în tipicul său de viaţă chinovială, acorda o mare atenţie înfrânării cu dreaptă socoteală. El aşează anumite reguli, care interzic postirea peste măsură. Postirea, după el, se face cu binecuvântarea stareţului, iar dacă cineva îndrăzneşte de la sine să-şi intensifice postul, această postire este străină cinstirii lui Dumnezeu.

    Dorinţa de a posti mai mult decât cineva, vine din îndemnul patimii concurenţei, care se naşte din slava deşartă. Înfrânarea constă nu numai din abţinerea de la hrană, care nu valorează nimic în sine şi care duce la necruţarea trupului, osândită de Apostol (Colos. 2, 23), ci în primul rând în lepădarea voii personale.

      Trebuie să menţionăm că şi în prezent există chinovii cu tipicuri de viaţă mai riguroase decât cele obişnuite. Spre exemplu, la Sfântul Munte există cinci chinovii călăuzite de ucenicii marelui Stareţ Iosif Isihastul, în care întâlnim o rânduială deosebită.

     Aici, monahii, după pavecerniţă cinează şi pe la orele 19 merg spre somn. După două ore se trezesc şi se ocupa de rugăciunea lui Iisus patru ore în şir. La orele 2 noaptea se adună  în biserică, pentru împlinirea restului slujbelor din ciclul zilnic. După liturghie merg la trapeză, apoi se odihnesc două ore. Toată ziua, până la vecernie sunt în ascultări, fără trapeză. Observăm ca în aceste lăcaşe se mănâncă de două ori în zi şi se doarme   numai patru ceasuri, plus miercurea, vinerea şi lunea ţin post aspru.  Rugăciunea din biserică durează aproximativ 10 ore din 24.

     Mărturii despre postire minunată aflăm în viaţa Sfântului Tihon din Sfântul Munte (1884-1968), care locuind în peşteră, mânca doar pesmeţi o dată pe zi, iar unele  perioade al anului, o dată pe săptămână. Spre sfârşitu1 vieţii, acest Părinte s-a hrănit tot postul Naşterii Domnului cu ridichi. El nu arunca coaja de ridiche, ci o usca înşirând-o pe sfoară. În zilele în care se dezleagă la peşte, stareţul fierbea apa într-o cutie de conservă, apoi înmuia în ea câteva coji uscate de ridiche şi spunea că şi-a preparat astfel ciorba de peşte (în rusă – uha).

     Ucenicul acestui Stareţ, cunoscutul Părinte Paisie Atonitul, povestea că la mutarea în veşnicie, Părintele Tihon i-a lăsat drept moştenire chilia sa, zicându-i: ,,Uite, eu am aici merinde pe trei ani. Ţi le las ţie”, şi a arătat cu degetul spre şase cutiuţe cu sardină şi patru cutiuţe cu calamar, pe care i le dăduse un vizitator şi care, după părerea Părintelui Paisie, cu greu ar fi fost de ajuns pentru o săptămână.

     Chiar şi în prezent, în unele chilii de pe Athos nu se consumă niciodată mâncăruri de dulce, nici chiar peşte, se bea apă de ploaie, iar la Sfintele Paşti se vopsesc cartofi roşii, în loc de ouă. O altă deosebire este că se interzice spălatul corpului şi pieptănarea părului. Stareţul Calinic Isihastul spunea: ,,Noi aici ne spălăm numai cu lacrimi”.

     Unii dintre aceşti stareţi atoniţi nu se culcau pe pat niciodată, ci stăteau în picioare, fiind agăţaţi de tavan cu nişte curele ca să nu cadă jos de oboseală. Mulţi dintre Sfinţii nevoitori şi-au petrecut întreaga viaţă în posturi minunate. Atunci însă când îşi permiteau să mănânce, se hrăneau cu rădăcini, fructe, legume, boabe fierte. Cei care locuiau în mănăstiri, sau în apropierea acestora, consumau şi pâine, uneori pesmeţi.

 Ne întrebăm ce influenţă asupra vieţii trupeşti ar fi avut oare această nemiloasă înfrânare?

     Drept răspuns servesc informaţiile despre durata vieţii multora dintre marii postitori. Spre exemplu, Sfântul Simeon Stâlpnicul a stat pe stâlp optzeci de ani, şi a trăit 103 ani; Sfântul Chiriac Sihastrul a trăit 109 ani; Sfântul Alipie Stâlpnicul a trăit 118 ani; Sfântul Ioan Isihastul a trăit 104 ani; Sfinţii Antonie cel Mare şi Teodosie cel Mare au trăit câte 105 ani; Sfântul Pavel din Tebaida a trăit 113 ani; Sfântul Anin a    trăit 110 ani; Cuviosul Macarie Alexandrinul a trăit 100 de  ani şi încă  mulţi alţi Părinţi au trăit până la 100 de ani.

      La vremea sa, Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost nevoit să facă unele lămuriri cu privire la rătăcirea care vine de la prea multa îngrijire de sănătatea trupului. într-o scrisoare către fraţi, Cuviosul Paisie scrie: ,,Nu este adevărat că  înfrânarea de la  carne dăunează sănătăţii, căci alimentarea cu carne a fost îngăduită oamenilor numai după potop, ca o indulgenţă făcută lor pentru slăbiciunea firii. În Rai nu se mânca carne, iar viaţa noastră, a monahilor, trebuie să urmeze viaţa celor care au locuit Raiul. Deşi la început se consuma pe alocuri carne, de la Sfântul Sava cel Sfinţit s-a lăsat acest aşezământ ca să nu se mănânce în mănăstiri carne”.

        Sfântul Ioan de Kronstatd spunea: ,,E de mirare faptul că, oricât de mult s-ar îngriji omul de sănătatea sa, cât ar îngriji de sine, cât ar mânca mâncare bună şi ar bea băuturi sănătoase, cât s-ar plimba la aer curat, totuşi se îmbolnăveşte şi este supus stricăciunii. Sfinţii însă îşi omorau trupul prin postiri, prin privegheri, prin ostenelile nevoinţelor şi  toţi au dobândit nemurirea şi nestricăciunea. Trupurile lor neîngrijite şi nespălate miroseau frumos încă fiind în această viaţă, pe când noi care avem trupurile îngrijite  şi spălate,  după  moarte  provocăm  putoare… Minunat lucru,         noi  zidind, ne distrugem trupul, iar ei distrugându-1, l-au zidit”.

       Adevărata înfrânare nu se limitează numai la abţinerea le la alimente şi de la somn. Fericitul Diadoh spune că înfrânarea este specifică tuturor virtuţilor, iar cel ce se nevoieşte, după cum scrie Apostolul, se înfrânează de la toate [Cor. 9,25).

       Un exemplu caracteristic de adevărată înfrânare aflăm în viaţa schimonahului Arhip (Şestacov) din pustia Glinsc. Părintele Arhip îşi înfrâna nespus de mult ochii. El nu privea niciodată spre femei, iar atunci când era nevoit să vorbească cu vreo femeie, îşi îndrepta privirile spre alte obiecte sau în jos. Dacă era necesar să se aşeze lângă o  femeie îşi alegea un loc pe cât se poate de îndepărtat de ea. Odată s-a apropiat de el o femeie să-i ceară sfaturi, iar stareţul nu numai că şi-a plecat ochii, ci şi-a acoperit faţa cu poala dulamei. Altădată, întâlnind pe cale o doamnă, stareţul Arhip şi-a acoperit faţa cu rasa şi, grăbindu-şi paşii, a luat-o spre chilie, s-a împiedicat, a căzut jos, s-a ridicat continuând să fugă spre chilie, arătând călugărilor pilda adevăratei înfrânări.

        Altă pildă a înfrânării ochilor ne-o arată stareţul Iacob de pe insula Eubeea (Grecia), trecut la Domnul în anul 1991. Pentru a-şi păzi memoria şi inima curate, acest mare nevoitor al sec. XX, niciodată nu a văzut goliciunea pruncilor pe care îi boteza. După spusele biografului său, de fiecare dată, atunci când boteza pruncii din localitatea apropiată Părintele Iacob îşi închidea ochii. La fel, cu ochii închişi făcea tunderea părului şi Mirungerea pruncilor pentru a-şi păstra mintea curată de chipul goliciunii, chiar dacă era vorba de prunci.

      Egumena Arsenia, stareţa din Ust-Medvedintc (1883-1905) spunea că înfrânarea de la mâncare ne învaţă a ne înfrâna de la cugete şi simţiri pătimaşe. Înfrânarea este primul pas în toate virtuţile. Domnul Iisus Hristos ne porunceşte iubirea vrăjmaşilor, adică să iubim pe cei care ne urăsc şi ne vorbesc de rău. Dar cum oare să faci asta, se întreabă   ea, cum să-ţi iubeşti vrăjmaşul? Oare este posibil să-1 iubeşti atunci când el, de faţă fiind, te vorbeşte de rău? Şi tot ea răspunde: la început păzeşte-te să-i răspunzi şi tu cu vorbe urâte. Apoi păzeşte-ţi mintea de gânduri rele asupra acestui om. Atunci vei observa că ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-1 ceri cu toată  puterea ta. Deci, primul pas spre iubirea vrăjmaşului este înfrânarea.

     Învăţătura despre înfrânare este expusă în linii mari şi în lucrările Sfântului Nicodim Aghioritul. Acest Sfânt Părinte vorbeşte despre cele două cazuri ale înrobirii minţii de poftele senzuale.

        Prima şi cea mai importantă cauză este păcatul protopărintelui Adam. Drept rezultat întreaga fire umană este străpunsă de patimă. A doua cauză constă în faptul că omul în anii copilăriei nu este capabil să-şi conducă simţurile.

        Aproximativ, până la vârsta de 15 ani, simţurile totalmente dirijează capacitatea raţională, care abia se formează. Şi anume, ochii se deprind a privi cu patimă la frumuseţea trupului, urechile se desfătează ascultând melodii plăcute, nasul se obişnuieşte a mirosi dulceaţa aromelor, gâtlejul este deprins să mănânce bucate gustoase, iar pielea se deprinde cu plăcerea hainelor moi şi frumoase.

Cum să-1 mai convingi oare, după aceasta, pe om   că adevărata fericire nu constă în aceasta?

       Că această plăcere nu este duhovnicească, ci trupească, animalică. Iată de ce mintea ieşită din vârsta copilăriei este încătuşată de aceste cinci simţuri. Aflând din Sfintele Scripturi despre o altă fericire, mintea nu se poate împăca cu situaţia în care este roaba trupului. Că din rege şi domn a devenit rob şi prizonier.

 Cum oare s-ar elibera simţurile de robia dracilor şi care ar fi modalitatea supunerii   lor mintii?

        Şi tot Sfântul Nicodim răspunde: atunci când un oarecare rege doreşte să cotropească vreo cetate bine apărată şi împrejmuită cu ziduri puternice, recurge la următoarele metode: lipseşte pe cei dinăuntrul cetăţii de orice sursă de alimentare şi prin aceasta îi obligă să capituleze. Astfel ar trebui să facă şi mintea când intră în luptă cu simţurile, oferindu-le acestora doar cele strict necesare pentru viaţă, neacceptând tot ce este de prisos şi care duce la desfătare.

        Începând această luptă, este foarte importantă paza ochilor de frumuseţea atractivă a trupului, care trezeşte necuviincioasa patimă a curviei. La dreptul Iov citim următoarele: ,,Făcusem legământ cu ochii mei şi asupra unei fecioare nu-i ridicam”    (Iov 31,1).

        ,,Puneţi toată atenţia spre paza ochilor”, spune Sfântul Nicodim,  căci această simţire este asemenea unui tâlhar, care pradă mintea într-o clipire de ochi. O imagine admirată doar câteva clipe, devine un idol întipărit în memorie, căruia imaginaţia i se închină, desfătând sufletul şi aprinzând inima, după cuvântul Domnului care spune: ,,Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt.5,28). Iar la înţelepciunea lui Isus Sirah, citim: ,,Desfătarea femeii în ridicarea ochilor ei… se cunoaşte” (Sir.26,10).

        Ochii trebuie păziţi cu mare atenţie, pentru că  idolii privirii neînfrânte sunt cu mult mai periculoşi decât idolii altor patimi. Ei se întipăresc în memorie şi rămân acolo sub formă de imagini pentru mulţi ani, aşa încât, dacă nu luptăm împotriva lor, cu ei îmbătrânim şi cu ei murim.

         În Pateric avem multe pilde care scot la iveală marele pericol al neînfrânării privirii. Peste tot găsim îndemne spre a nu lăsa ochii să hoinărească după placul lor. Din viaţa Avvei Isidor aflăm că atunci când i s-a întâmplat să meargă în Alexandria la patriarhul Teofil, nu a văzut nimic în lume, decât faţa patriarhului.

        Împreună cu paza ochilor e necesară şi paza urechilor. După o legendă antică, Odiseu şi-a picurat în urechi ceară ca să nu audă cântările dulci ale sirenelor şi astfel a scăpat  de moarte.

        Nu în ultimul rând trebuie să vorbim şi despre paza simţului gustului, care deşi în enumerarea fiziologică stă al patrulea, după puterea de influenţă asupra omului stă pe primul loc. Sfântul Grigore Sinaitul vorbeşte despre trei trepte ale satisfacerii foamei.

Prima este înfrânarea, atunci când omul se ridică de la masă flămând.

A doua este îndestularea, atunci când omul se ridică de la masă nesimţind foamea.

A treia treapta este saturarea, atunci când omul mănâncă pe săturate.

         Sfântul Vasile cel Mare recomandă monahilor tineri ca odată cu înfrânarea gurii de la poftirea bucatelor, să şi-o înfrâneze şi de la judecată, vorbire de rău, osândire, de la cuvintele murdare şi de la vorbirea deşartă, amintindu-i de Ziua Judecăţii, când fiecare om va da socoteală pentru orice cuvânt  deşert (Mt.12,36). ,,Păzeşte toate simţurile   tale spune Sfântul Vasile, căci ele sunt asemenea unor uşi, prin care intră în suflet fie moartea, fie viaţa”.

        Este deosebit de important să ştim, monahii care locuiesc în lume în mijlocul smintelilor, trebuie să aibă o mai mare atenţie către sine decât cei care locuiesc în pustii, pentru că sihastrii, prin însăşi singurătatea lor sunt feriţi de necurăţiile lumii. Ei   sunt asemenea ostaşilor care se luptă din ascunzişuri, pe când cei din lume luptă cu vrăjmaşul pe câmp deschis, corp la corp.

        Din început, mintea a fost creată simplă şi lipsită de imaginaţii, după ,,chipul şi asemănarea”  lui  Dumnezeu  (Fac.1,26).  Iată  de  ce  toată  lupta  Sfinţilor  Părinţi    s-a rezumat la starea iniţială de copil, despre care Mântuitorul spune: ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt.18,3).

       Capacitatea noastră de imaginaţie este asemenea unui ecran pe care se reproduce tot ce am văzut, auzit şi simţit, adică toate impresiile celor cinci simţuri. Este foarte important să ne păzim imaginaţia, pentru că ea este foarte receptivă la îndemnele diavolului, care se foloseşte de ea pentru înşelarea omului.

      Cu toate că până la cădere, omul  în  persoana lui Adam, era lipsit de imaginaţie, diavolul a recurs la aceasta pentru a-1 face pe Adam să se creadă pe sine asemenea lui Dumnezeu. Prin imaginaţie a fost înşelat Adam şi tot prin imaginaţie sunt înşelaţi şi urmaşii lui.

        Şi în sfârşit, trebuie să mai ştim cum să ne păzim inima, care este vasul în care se primeşte la Botez harul sfinţitor şi mântuitor al lui Dumnezeu. Eliberând mintea de cele exterioare prin paza simţurilor şi a imaginaţiei, trebuie să ne ostenim la coborârea ei în inimă pentru deprinderea rugăciunii lui Iisus. Rodul acestei lucrări constă în obişnuinţa minţii de a sta în inimă pentru a se păzi de cugete, simţuri şi închipuiri păcătoase, pentru curăţirea firii de orice întinăciune şi pentru primirea harului Sfântului Duh.

       La Pilde citim: ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4,23).

        În inimă sunt concentrate toate simţurile şi puterile sufletului şi este imposibilă curăţirea inimii fără curăţirea simţurilor. Dacă se întinează unul dintre simţuri, sau una dintre puterile sufletului, prin pătrunderea ei în inimă se întinează atât inima, cât şi restul simţurilor. Numai prin intermediul rugăciunii lui Iisus este posibilă curăţirea inimii de întinăciune, care duce la aflarea scânteii harului dumnezeiesc ascuns aici. Această scânteie a harului se va transforma în focul pe care Domnul l-a adus pe pământul inimii…

         Atunci inima se luminează de lumina înţelepciunii şi întreg omul lăuntric devine templu al Sfântului Duh. Inima devine altar, mintea devine preot, bunăvoinţa devine jertfă, iar rugăciunea înălţată lui Dumnezeu din inimă devine tămâie.

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc