Cum a apărut „Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite

Cum a apărut „Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite” ?

Această slujbă ne pune înainte o rînduială liturgică foarte veche. Originile ei se pierd în secolele primare, cînd, din pricina persecuțiilor, creștinii obișnuiau să păstreze Sfintele Taine și în afara Liturghiei, pentru împărtășirea celor care nu puteau ajunge la săvîrșirea ei și a celor care doreau să se împărtășească mai des. Pîinea, prefăcută deja în Trupul Mantuitorului, la o Liturghie anterioară, era păstrată cu mare grijă pînă cînd, înmuiată în vin binecuvîntat, era dată credincioșilor, spre împărtășire.

Mai tîrziu, mai ales în mănăstiri, pustnicii primeau binecuvantarea de a se împărtăși singuri. Deoarece mulți dintre cei care se retrăgeau în pustie nu erau preoți, ci simpli monahi, s-a rînduit ca aceștia, la plecarea din mănăstire, să primească Sfintele Taine pentru o perioadă mai îndelungată. Ei primeau Trupul Mîntuitorului, udat cu Sîngele Său. În momentul împărtășirii, pustnicii înmuiau Trupul uscat în vin curat și urmau o anumită rînduială, după ora prînzului. Această rînduială specială a dus la apariția slujbei Obedniței.

Mîntuitorul a spus: „Puteți, oare, să faceți pe fiii nunții să postească, cît timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile cînd Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (Luca 5, 34-35). Pornind de la aceste cuvinte, după încetarea persecuțiilor, în cadrul secolelor IV-V, teologii Bisericii de Răsărit au nuanțat solemnitatea Sfintei Liturghii, caracterizată de bucurie și biruința asupra morții, Mirele fiind prezent în mijlocul Bisericii Sale, și asprimea postului, caracterizat de pocăință și plîngere, ca perioada în care Mirele este așteptat să vină. Astfel, postul și Liturghia au început să fie văzute ca doua stări diferite, prima implicînd pocăința și întristarea, iar cea de-a doua, bucuria, stări (cumva) incompatibile.

În cadrul sinoadelor, Sfinții Părinți au rînduit ca Sfînta Liturghie să nu mai fie săvîrșită în zilele de rînd din Postul Mare, acesta din urmă fiind un post aspru. Sinodul local din Laodiceea (343), în canonul 49, oprește săvîrșirea Sfintei Liturghii în zilele de rînd din Postul Mare, rînduind-o doar în zilele de sîmbătă și duminică, precum citim: „Nu se cuvine a se jertfi pîine în Patruzecime, decît numai sîmbătă și duminică.” Acelaș sinod, în canonul 51, oprește și pomenirea sfinților în zilele de rînd, precum citim: „Nu se cuvine a săvîrși în Patruzecime praznicele nașterii mucenicilor, ci pomenirea sfinților mucenici să se facă în sîmbete și duminici.” Astfel, zilele de rînd din Postul Mare au devenit „aliturgice”, adică zile în care nu se săvîrșește Sfînta Liturghie.

Deoarece, însă, mulți credincioși doreau să se împărtășească și în timpul săptămînii, iar nu doar în zilele de sîmbătă și duminică, Parinții Bisericii au rînduit ca o parte din Darurile sfințite la ultima Liturghie să fie păstrate pentru împărtășirea din timpul săptămînii. Precum vom vedea mai departe, în Postul Mare, credincioșii obișnuiau să ajuneze în fiecare zi, pînă la slujba Vecerniei. Astfel, pentru a nu întrerupe ajunarea, credincioșii se împărtășeau seara, după slujba Vecerniei. În timp, slujba Vecerniei s-a unit cu rînduiala specială a împărtășirii credincioșilor.

În secolul al VI-lea exista deja o rînduială de împărtășire, practicat seara, bine dezvoltat. În slujba Vecerniei au fost inserate cîteva elemente caracteristice Sfintei Liturghii. Noua rînduială a ajuns cunoscută sub denumirea de „Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite”. Astfel, chiar dacă nu se aduce Jertfa cea fără de sînge și nu se sfințesc Darurile de pîine și vin, aceasta rînduială este numită „Liturghie” deoarece, în cadrul ei, are loc împărtășirea cu Sfintele Taine.

Cine este autorul acestei Liturghii ?

Cea mai veche însemnare a acestei rînduieli este cea din „Codex Barberini”, unde nu apare menționat niciun autor. În secolul al XV-lea, Sfîntul Simeon al Tesalonicului spune că aceasta „a fost scrisă de urmașii apostolilor”. De-a lungul vremii, însă, această Liturghie a fost pusă pe seama mai multor Sfinți Părinți, după cum urmează: Sfîntul Iacov sau Sfîntul Petru, Sfîntul Atanasie cel Mare, Sfîntul Vasilie cel Mare, Sfîntul Epifanie de Salamina, Sfîntul Gherman al Constantinopolului, Sfîntul Grigorie Teologul. Într-o perioadă, Sfîntul Grigorie Teologul a fost confundat, în scrieri, cu Sfîntul Grigorie Dialogul. În cele din urmă, datorită celor din Sfîntul Munte Athos, începînd cu secolul al XVI-lea, drept autor al acestei Liturghii a fost socotit Sfîntul Grigorie Dialogul.

Sfîntul Grigorie Dialogul nu poate fi autorul acestei slujbe deoarece, dacă o scria el, ea ar fi fost amintita și în manuscrisele latine, păstrate în Roma, și mai mult, în calitate de ierarh al Romei, sfîntul ar fi rînduit-o în Biserica din Roma, lucru care nu s-a petrecut niciodata.

Se cunoaște faptul că „Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite” a fost sistematizată și așezată în scris de către Sfîntul Grigorie cel Mare, numit și „Dialogul”, episcopul Romei (540-604), în perioada petrecută de acesta în Constantinopol. El nu este autorul acestei rînduieli deosebite, precum se crede, ci doar cel care a consemnat ceea ce se practica deja în cetatea imperială. Socotim că Biserica, în plenitudinea ei, este autorul de drept al acestei slujbe.

Cînd este săvîrșită „Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite” ?

Sinodul Trulan, convocat de împăratul Iustinian al II-lea, la Constantinopol, în anul 692, în canonul 52, hotărăște: „În toate zilele postului sfintei patruzecimi (Paresimi), afară de sîmbătă și duminică și de sfînta zi a Buneivestiri, să se faca Sfînta Liturghie a celor mai înainte sfințite.” Această formă de Liturghie nu se săvîrșește în zilele de sîmbătă și duminică, în zilele aliturgice, de Buna Vestire și în Joia și Sîmbăta Mare.

Sfîntul Simeon al Tesalonicului spune: „Afară de zilele cele orînduite nu trebuie a se sluji Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, căci acest fel de învățătură nu s-a dat. Deci, cel ce face altfel, afară de cele orînduite, se canonisește, căci Pavel zice: Păziți așezămintele pe care le-am dat vouă, ori prin cuvinte, ori prin epistole.”

Cu toate acestea, părintele Alexander Schmemann socotește că este foarte posibil ca, la început, această slujbă să nu fi fost limitată doar la Postul Mare, ci ea să fi fost comună tuturor perioadelor de post din Biserică.

„Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite” se săvîrșește seara, la ceasul potrivit pentru  slujba Vecerniei. Pe alocuri, însă, în mod nepotrivit, această rînduială se săvîrșește dimineața, încălcănd astfel atît ajunarea de peste zi a credincioșilor, cît și sensul slujbei Vecerniei, care, potrivit cîntărilor ei, este o slujbă de seară. În timpul săptămînii, deci, împărtășirea credincioșilor care ajunează și se spovedesc are loc în cadrul acestei slujbe.

Să ne folosim de această „împărtășire de seară” !

În mod desăvîrșit, postul este cu adevarat o scoală a pocăinței, în care fiecare creștin trebuie să meargă, an de an, pentru a-și adînci credința și a-și schimba viața. Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinația sa este Paștele. Acest pelerinaj, către izvoarele credinței ortodoxe, trebuie săvîrșit „din toată inima, din tot sufletul, din toata puterea și din tot cugetul” (Luca 10, 27).

Timpul rînduit pregătirii pentru Învierea Domnului cuprinde, după rîvna și puterea fiecăruia, zile de post aspru, adică ajunări. Părăsind complet mîncarea și apa, la finalul unei zile de ajunare, cu smerenie și pocăință (spovedirea), creștinul așteaptă să primească Hrana cea veșnică și Apa cea vie, care sunt Trupul și Sîngele Mîntuitorului. Aceasta este împărtășirea de seară, care are loc în cadrul „Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite”.

Împărtășirea de seară, după o zi de ajunare, descoperă adevăratul sens al postului și al vieții creștine, ca pregătire-așteptare a Împărăției lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicești din timpul zilei sunt încununate cu mult-dorita unire cu Hristos, în Taina Împărtășaniei. Astfel, toate lucrurile și faptele de peste zi sunt săvîrșite mai usor cu atenția pe care o merită, iar timpul acesteia este trăit ca o așteptare a lui Hristos.

Despre aceste zile de ajunare, Sfîntul Simeon al Tesalonicului spune: „Cu acest post păzim și arătăm și altora credința noastră și încă ne deprindem cu bun obicei, prin oarecare puțina osteneală. Dintr-aceasta și printr-aceste mici nevoințe, nepricepînd noi, ni se dă mîntuire, cu mila lui Dumnezeu.”