Aici nu conteneşte rugăciunea

La Mănăstirea Ţigăneşti se pare că niciodată n-a contenit rugăciunea, nu s-au stins candelele, nu a secat şirul de creştini, sosiţi pentru întărire duhovnicească, pentru a se închina icoanei şi părticelelor de moaşte ale Sf. Panteleimon.
La Mănăstirea Ţigăneşti timpul se pare că s-a oprit pe loc. Ca acum aproape 300 de ani, peisajul predispune spre interiorizare şi înălţare spre cer, spre Dumnezeu. Ca pe timpuri sclipeşte apa iazului, alimentat de izvorul agheasmatarului, iar peştişorii strălucesc în razele luminii line a înserării.
La Mănăstirea Ţigăneşti se pare că niciodată n-a contenit rugăciunea, nu s-au stins candelele, nu a secat şirul de creştini, sosiţi pentru întărire duhovnicească, pentru a se închina icoanei şi părticelelor de moaşte ale Sf. Panteleimon. Doar gratiile de la geamul chiliei în care am intrat mi-au amintit că pe timpurile sovietice aici a fost spital de alienaţi. Apoi mi-am amintit despre nivelarea cimitirului, despre biblioteca arsă de ateişti.

Mănăstirea Ţigăneşti renaşte din ruine şi din uitare. Renaşte credinţa urmaşilor ctitorilor din satele vecine. Urmaşilor ctitorilor care în 1725 au întemeiat sfântul locaş. Şi a celor care în 1846 au înălţat Biserica de piatră cu hramul „Adormirii Maicii Domnului”. Şi a celor care au ctitorit biserica „Sf. Nicolai”, construită în stil moldovenesc.

Renaşte sufletul ţării.

scara.md