Viaţa şi cuvinte ale Sfântului Cuvios Anatolie cel Tânăr de la Optina

Acesta a fost ucenicul de chilie al sfântului Ambrozie, alt mare stareţ al Mănăstirii Optina (pomenit la 10 octombrie). Poporul îl numea pe sfântul Anatolie  „mângâietorul” şi  „al doilea Serafim”, fiind cel „totdeauna smerit şi niciodată întristat”.

Cuviosul Anatolie a fost împreună stareţ cu ultimul stareţ al Optinei, sfântul Nectarie (pomenit la 25 ianuarie)

Acesta a absorbit duhul ascetismului de la Optina: trezvie severă, încordată a duhului, tăinuită în chilie, relaţie simplă şi sinceră cu toate cele din afară: monahi, pelerini, natură, rânduiala vieţii de mănăstire cu slujbele ei. Petrecând nopţi întregi în rugăciune, a ajuns să crească mii de suflete în duhul adevăratei cucernicii şi evlavii creştine.

Mic de statură, neobişnuit de vioi şi rapid în mişcări, sfântul părinte cerceta pe fiecare, iar pe unii îi primea în chilia sa. Dragostea şi purtarea sa plină de bunăvoinţă atrăgea totdeauna o mulţime de oameni. Din pricina anilor îndelungaţi de suferinţă din pricina herniei, îi primea pe oameni stând pe un scăunel mic, iar aceştia se aplecau cu toată cucernicia să ia binecuvântare.

Sfântul Anatolie a avut o legătură duhovnicească deosebită cu sfântul Alexie Meciov, preot de mir (pomenit la 9 iunie, ziua adormirii, 1923, şi la 16 septembrie, ziua aflării moaştelor sale, 2001), adesea trimiţându-i pe credincioşii din Moscova la sfântul Alexie. Acesta din urmă spunea adesea despre sfântul Anatolie: „Avem acelaşi duh”.

La 2 februarie 1917, prooroci despre sfântul nou mucenic ţarul Nicolae (pomenit la 4 iulie, dimpreună cu familia sa) şi despre soarta Rusiei: „Va fi o furtună şi corabia rusească va fi distrusă. Da, aceasta se va întâmpla; însă şi pe surcele şi ţăndări se salvează oamenii. Nu toţi, nu vor pieri toţi.”

La începutul anului 1918 Optina fu închisă prin decret oficial. În primii ani după revoluţie, sfântul Anatolie continuă să vieţuiască într-o casă aproape de biserica Vladimirskaia. Pe timp de iarnă casa era aproape neîncălzită, având un timp chiar şi geamuri sparte. În nopţile geroase, îngheţa apa în căni. Pravila de rugăciune se citea la o singură candelă. Ucenicii de chilie şi oaspeţii dormeau fără să se dezbrace. Cu fiecare zi soseau veşti tot mai înfricoşătoare. Stareţul păstra însă un calm uimitor, încurajându-i pe monahi.

Mulţime mare de popor venea la stareţ ca la un apărător, îndrumător şi mângâietor în acele vremuri tulburi.

Unei fiice duhovniceşti, Olga Mihailovna, îi scria:

„Vă compătimesc foarte mult pentru faptul că vieţuirea în lume vă sufocă. Unei inimi credincioase îi este greu să privească cele ce se petrec în jur. Nu deznădăjduiţi şi nu vă întristaţi, evitaţi pe cât posibil companiile, distracţiile şi amuzamentele. Sa vă fie chilie camera dvs. Dedicaţi clipele libere rugăciunii, lecturii cărţilor Sfintei Scripturi, lucrului de casă şi de mână. Vizitaţi-l pe soţul dvs, acordaţi-i mai multă atenţie, dragoste, duioşie şi mângâiere, căci sunt lucruri foarte preţioase pentru el. Bineînţeles, nu veţi putea ascunde lumii un asemenea mod de viaţă şi unii vă vor lua în râs. Nu le daţi atenţie, lăsaţi-i să râdă. Ţineţi minte că, după cuvântul Apostolului Pavel, toţi… care vor voi să vieţuiască cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniţi. Poate că va trebui să înduraţi ceva, pregătiţi-vă de încercare.”

Îngrijorările grele din ultimii ani slăbiră mult sănătatea slabă a sfântului părinte, căci boala de hernie se intensifica, iar dânsul slăbea tot mai mult şi nu mânca nimic.

Curând după primirea marii schime, stareţul o rugă pe maica Ambrozia, care îl veghea la patul de boală, să-i citească într-o cărţulie unde se descria că o corabie naufragia pe mare şi fiecare se salva precum putea: unul se aşeza în barcă, altul se agăţa de o scândură, un altul pur şi simplu înota, numai căpitanul stătea la cârmă şi se ruga. Nu pleca nicăieri. A stat şi s-a rugat până la sfârşit, când înaintea lui s-au deschis cerurile şi L-a văzut pe Mântuitorul…

Prin aceasta stareţul arăta în mod tainic nevoinţele ultimilor stareţi ai Optinei, care au rămas la Optina până la sfârşit, purtând în timpul furtunii slujirea de rugători şi mărturisitori la cârma corabiei naufragiate a Rusiei.

La 29 iulie 1922 veni la mănăstire maşina securităţii pentru a-l aresta pe stareţ, acesta păstrându-şi pacea îi rugă să amâne pentru a doua zi pentru a avea timp să se pregătească de „drum”. Dorinţa îi fu împlinită. Iar stareţul trecu la cele veşnice în ziua de 30 iulie, la ora 5:30 dimineaţa. Când veniră comisarii întrebară:

– Stareţul e pregătit?

– Da, e pregătit, răspunse ucenicul de chilie şi deschise uşa unde văzură trupul neînsufleţit al stareţului care „se pregătise”, însă pentru un alt drum, la Cel căruia cu nesăturată iubire Îi slujise întreaga viaţă.

Acatistul Sfinţilor Stareţi ai Optinei (text, clic aici)