În Duminica a patra după Paști, facem pomenirea slăbănogului

Ridică, Doamne, cu dumnezeiescul Tău ajutor, sufletul meu cel slăbănogit prin păcate de tot felul și prin fapte netrebnice, precum odinoară ai ridicat pe slăbănogul; ca mântuit fiind să strig Ție: Slavă puterii Tale, Hristoase, Îndurate! (Condacul)

În aceasta zi, Duminica a patra după Paști, facem pomenirea slăbănogului și prăznuim, ca atare, minunea vindecării lui, făcută de Domnul.

S-a așezat în această zi și pomenirea minunii acesteia, fiindcă Hristos a săvârșit-o în vremea Cincizecimii, cu prilejul sărbătorii acesteia, a venit la scăldătoarea cea cu cinci pridvoare, pe care o zidise Solomon, și căreia i se mai spunea și scăldătoarea oilor, pentru că aici se spălau măruntaiele oilor junghiate spre jertfă la templu; cel ce intra în ea după ce îngerul, venind o dată pe an, tulbura apa, se făcea sănătos.

Și venind acolo, a aflat un om zăcând de treizeci și opt de ani, pentru că nu avea pe nimeni, care să-l arunce în apă… Deci, Iisus a venit la acel slăbănog, ce se numea Iaron, și l-a întrebat; dar acesta I-a răspuns că n-are cine să-l ajute. Iar Iisus știind bine că suferința acestuia durează de atâta timp, i-a zis: „Ridică-ți patul tău și umblă”. Și slăbănogul îndată s-a ridicat de jos însănătoșit, și luându-și patul pe umeri, pentru ca fapta aceasta să nu pară o nălucire, a pornit spre casa lui. Dar fiind zi de Sâmbătă, era împedicat de Iudei să meargă. El însă, aducea în sprijinul său pe Cel care Îl vindecase și Care îi spusese să umble Sâmbăta, cu toate că nu știa cine era Acela. Căci Iisus, după cum se spune, fiindcă se adunase acolo mulțime multă, S-a dat la o parte, îndepărtându-Se.

După aceasta Iisus l-a aflat în templu, și i-a zis: “Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău”…

Deci, slăbănogul, cunoscând că Cel ce l-a însănătoșit este Iisus, s-a dus și a spus aceasta Iudeilor, care întărindu-se de mânie, căutau să ucidă pe Hristos, pentru că, vezi Doamne, strica odihna Sâmbetei. Iar Hristos, le-a grăit lor multe, arătându-le că este un lucru drept a face bine și Sâmbăta; și că El este Cel ce a poruncit să fie păzită Sâmbăta, ca Unul care este asemenea Tatălui, și precum Tatăl încă lucrează, tot așa lucrează și El (Ioan, cap. V).

Să se știe apoi, că acest slăbănog este altul decât acela din Evanghelia de la Matei (cap. IX). Că vindecarea aceluia s-a petrecut în casă, ajutat fiind de oameni, iar Domnul, cu acest prilej a grăit: “Iartă-ți-se ție păcatele”; pe când vindecarea acestuia s-a săvârșit în pridvor și acesta nu a avut om care să-l arunce în scăldătoare, precum spune Sfânta Evanghelie, ci și-a ridicat singur patul, ca și acela.

Vindecarea slăbănogului se prăznuiește acum, fiindcă și ea s-a petrecut în răstimpul Cincizecimii; ca și a orbului și ca întâmplarea cu samarineanca.

Astfel prăznuim pe Toma și pe Mironosițe, spre dovedirea Învierii lui Hristos din morți; iar pe celelalte, petrecute până la Înălțare, le prăznuim, fiindcă au fost săvârșite în chip deosebit, în timpul prăznuirii de către Iudei a Cinczecimee. Și pentru că astfel, cel puțin, le amintește sfânta Evanghelie de la Ioan.

Cu îndurarea Ta cea neșfârșită, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

(din Penticostar)

Păcatul – pricina tuturor necazurilor omului și în timp și în veșnicie. Necazurile sânt urmările firești care aparțin păcatului, ca și cum pătimirile pe care le aduc boli trupești sânt ceea ce aparține acestor boli, acțiunea lor firească.

Este și alta pricină a necazurilor: aceasta este mila lui Dumnezeu către neputincioasă omenire. Îngăduind scârbe asupra păcătoșilor, Dumnezeu le ațâță pe dânșii ca să se trezească în nereținuta lor atracție, să se aducă aminte de Dumnezeu, și datoriile sale față de Dânsu. Scârbele, care se trimit păcătoșilor, sânt o dovadă, că acești păcătoși încă nu sânt uitați de Dumnezeu, că încă se vede întrânșii capacitatea către pocăință, îndreptare și mântuire.

Păcătoșii, care sânteți certați de Dumnezeu, îmbărbătați-vă: căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, bicuiește pe tot fiul pe care îl primește (Evr. 12, 6).

Boala păcătosului a fost certarea pentru păcate, ce se vede din cuvintele pe care le-a spus Domnul slăbănogului: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).

Treizeci și opt de ani se chinuia slăbănogul în boala sa pentru păcatul său. Certare însemnată! Dar de Dumnezeu se vestește încă mai mare certare pentru întoarcerea la păcat. Ce fel de certare este aceasta mai grea decât boala care ținea pe bolnavul îndelungul veții pe pat, îtntru toate lipsurile? Nu alt ceva decât chinul veșnic în iad, care așteaptă pe toți păcătoșii cei care nu se căiesc și nu se îndreptă. Amin.

(din predica lui Sf. Ignatie (Breancianinov) de Duminica slăbănogului. Predici.)