Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic
Prăznuim sărbătoarea de azi din următoarea pricină: Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în Trup și a adus la îndeplinire toată negrăita iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăși la scaunul Părintesc.
Sfinții voind, însă, a arăta, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om, și că S-a înălțat la ceruri om și Dumnezeu desăvârșit și S-a așezat de-a dreapta măririi întru cele înalte, și că acest sinod al Sfinților Părinți, L-a propovăduit și L-a mărturisit pe Fiul de o ființă și de o întocmai cinstire cu Tatăl, pentru acest motiv, după slăvită Înălțare, au rânduit sărbătoarea de față, vrând oarecum și mai mare să facă adunarea atât de numeroasă a Părinților, care au propovăduit pe Acela Care S-a înălțat cu trupul, Dumnezeu adevărat și om desăvârșit în trup.
Sinodul acesta a fost pe vremea lui Constantin cel Mare, în al douăzecilea an al domniei lui, după încetarea prigoanei creștinilor de către păgâni. Constantin a început a împărăți întâi la Roma, dar mai târziu, în anul 5838 de la facerea lumii, a zidit cetatea cea preafrumoasă care îi poartă numele. Tot atunci s-au început și cele privitoare la Arie. Acesta se trăgea din Libia și venise la Alexandria și fusese hirotonisit diacon de Sfântul sfințitul Mucenic Petru al Alexandriei. Arie a început, însă, a huli împotriva Fiului lui Dumnezeu, bârfind cu glas tare că El ar fi făptură, născut din neființă, și că s-ar găsi departe de dumnezeiasca vrednicie, și că în chip greșit se numește Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu, împotrivindu-se, după cum credea el, nelegiuitului Sabelie, care zicea că Dumnezeirea este o singură persoană și un singur ipostas, care este când Tată, când Fiu, când Duh Sfânt. Arie, hulind în felul acesta, marele Petru l-a îndepărtat din preoție, văzând pe Hristos, pe Sfântul Jertfelnic, ca un Prunc îmbrăcat, în haine rupte, Care spunea că Arie este cel ce I le-a rupt. Este scris că Arie a înșelat pe mulți cu învățăturile lui nelegiuite și că a momit de partea lui pe Eusebiu al Nicomidiei, pe Paulin al Tirului, pe Eusebiu al Cesareei și pe alții.
Deci, fiind tulburată Biserica, și nearătând nimeni grijă și dragoste pentru biruința dogmei, marele Constantin a adunat la Niceea, din toate părțile lumii, cu mijloacele de transport ale statului, pe Părinții despre care este vorba, și chiar și el s-a dus acolo. Astfel, toți Părinții luând loc laolaltă și fiind chemat și împăratul, el a luat loc nu pe tron împărătesc, ci pe un scaun mai prejos de vrednicia lui. Și grăind ei despre cele ale lui Arie, l-au supus anatemei atât pe el, cât și pe toți cei ce gândeau la fel cu el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, a fost mărturisit de Sfinții Părinți ca fiind de aceeași ființă și de aceeași cinstire și împreună fără de început cu Tatăl. Aceștia au alcătuit și Simbolul credinței, ducându-l până la articolul: “Cred și întru Duhul Sfânt…”; căci partea următoare va fi plinită de Sinodul al doilea ecumenic. Tot acel întâi Sinod a întărit pe lângă acestea și sărbătorirea Paștilor, arătând cum și când trebuie să-l săvârșim și că nu trebuie să-l sărbătorim odată cu Iudeii, cum era obiceiul mai-nainte. Ei au întocmit și douăzeci de canoane pentru întărirea Bisericii. Iar marele și întocmai cu Apostolii împărat Constantin, a întărit la sfârșit sfântul Simbol al credinței cu semnătura lui, făcută cu cerneală roșie.
Iar Arie, mergând la biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind cuprins de dureri de pântece, a întrat într-o umblătoare obștească. Acolo crăpând, toate mădularele cele dinăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeași sfâșiere ca și Iuda, pentru aceeași trădare a Cuvântului. Astfel, de vreme ce el a rupt pe Fiul lui Dumnezeu de fința Tatălui, a fost și el sfâșiat, fiind găsit mai târziu mort. Și astfel a scăpat Biserica de pacostea aceluia.
Pentru rugăciunile celor trei sute optsprezece Părinți, purtători de Dumnezeu, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.