Duminica a unsprezecea după Cincizecime – Domnul cere să iertăm din toată inima

[I Cor. 9, 2-12; Mt. 18, 23-35]. Domnul a încheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.

Pare că e un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat; dacă eşti iertat, eşti şi primit în milă; iar dacă eşti primit în milă, eşti părtaş la toate vistieriile milei. Asta ar trebui să însemne că mântuirea şi raiul şi fericirea veşnică sunt la îndemână. Și ce câştig mare pentru un lucru atât de mic cum este a ierta!…

Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastră de sine nimic nu e mai greu decât a ierta. Vreo supărare pricinuită fără voie, într-ascuns, pe care să n-o fi văzut nimeni, mă rog, o mai iertăm; dar de primim vreo lovitură mai dureroasă, şi încă în faţa altora, nici vorbă de iertare.

Sunt împrejurări în care vrei, nu vrei, nu poţi să dai glas nemulţumirii, aşa că taci; limba tace, în timp ce inima vorbeşte şi urzeşte planuri negre. Dacă jignirea e puţin mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de înfrânare: nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om să se răzbune.

Egoismul ce clocoteşte îl face pe om să se poarte ca un smintit, şi cel aflat sub înrâurirea lui începe să îndruge neghiobii, în această nenorocire cad cel mai des nu oamenii de rând; ci, cu cât este cineva mai „cultivat”, cu atât e mai simţitor la jigniri, cu atât iartă mai greu.

Uneori, purtarea lor rămâne prietenoasă la arătare; dar lăuntric este o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul cere să iertăm din toată inima.