Dacă postul nu se înfrumusețează cu rodul pocăinței, atunci nevoința postirii rămâne deșartă

Am ajuns la Duminica a vameșului și fariseului. Ieri la slujbă de seară s-a cântat “ușile pocăinței…”

De acum s-a început perioada Triodului. S-a simțit o încordare, o deosebită seriozitate la slujbă. Deja ne-am amintit și de păcatele noastre și de viață după moarte. Deja și viața aceasta pământească cu toate grijile ei și tristețile s-a dat în spate așa cum se ascunde un păianjen speriat în crăpătură.

Inimile se trag cu mai mare atenție la ceea ce se spune și se cântă la slujbă. Astăzi la slujbă s-a citit din Evanghele despre vameșul și fariseul. Sfântul Ignatie Breanceaninov în predica lui ne spune că această pericopă se citește la intrarea în Postul cel mare fiindcă ea ne ferește de părerea de sine și înjosirea aproapelui, dar dacă sunt acestea atunci simțul pocăinței nu poate avea loc în inima noastră.

Dacă postul nu se înfrumusețează cu rodul pocăinței, atunci nevoința postirii rămâne deșartă. Încă și chiar poate ne aduce rău – părerea de sine și încrederea în sine, dacă am să ne gândim că aducem jertfă lui Dumnezeu, da nu ca o datorie care este imposibilă de răsplătit (Sf. Ignatie “Predici”).

Vedeți cu ce ne apropiem de intrarea în post – cu simțământul păcătoșeniei noastre și smeritei rugăminte de iertare: “Dumnezeule, milostv fii mie păcătosului!”