RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ DE SINE MIŞCĂTOARE
După toate cele trăite pe calea pocăinţei, după lungi zile de mare tânguire şi mare tristeţe, omul ajunge într-un total devotament faţă de voia lui Dumnezeu. Acum mintea împreună cu rugăciunea este coborâtă de către Dumnezeu în inimă, pentru lucrarea rugăciunii minţii din inimă de sine mişcătoare. Din această clipă omul se apropie de adevărata cunoaştere şi împlinire totală a voii lui Dumnezeu, intră în viaţa duhovnicească cea adevărată, iar mintea lui capătă o întreagă înţelepciune, pătrunzând astfel, deşi nu întru totul, în unul din locaşurile minţii despre care este spus, „în casa Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”. Mintea coborând în inimă nu stă degeaba, ci împreună cu inima începe să lucreze rugăciunea, dar nu cu ajutorul cuvântului şi nu cu gândul, ci cu însuşi simţământul inimii, care nu încetează şi nu se opreşte nici în timpul somnului, nici în oricare altă vreme, deoarece acest simţ este întru totul neîncetat. Şi astfel omul se roagă Domnului neîncetat, cu toată fiinţa naturii sale, a minţii şi a inimii sale, încredinţându-I-se Lui şi aruncându-se pe sine cu totul în faţa Sa, cu mulţumire din inimă.
Acum toate virtuţile au intrat în inimă dimpreună cu rugăciunea. Între acestea este şi simţământul mulţumirii celei din inimă. Acum începe cu adevărat o viaţă duhovnicească şi virtuoasă, când virtuţile lucrează nu în aparenţă, ci din toată inima şi în inima însăşi. Mintea care a intrat odată în inimă nu mai iese afară, ci doar dacă va dori de bunăvoie să apeleze la cele din afară. Aflându-se înăuntru, chiar dacă se va confrunta cu cele exterioare, în caz de necesitate, (acolo unde este nevoie), ea o face doar superficial, fără participarea întregii inimi. Mintea săvârşind coborârea în inimă, în simţurile duhovniceşti ale ei, vorbeşte neîncetat cu Domnul şi cu sufletul, apropiindu- se de ea (adică de inimă), şi pe ea apropiindu-şi-o de sine. Aceasta este lucrarea de rugăciune a omului care petrece o viaţă cu adevărat duhovnicească şi curată.
Prin acţiunea rugăciunii revin la viaţă şi virtuţile, care cresc prinzând putere şi desăvârşindu-se, după cum este spus „Merge-vor din putere în putere” (Ps. 83,8), căci odată cu una încep să crească şi celelalte. Creşterea în mare măsură a unei virtuţi atrage după sine şi creşterea, în aceeaşi măsură, şi a celorlalte, deoarece virtuţile au aceeaşi natură şi alcătuiesc sufletul. Virtuţile nu pot exista în lipsa uneia dintre ele, după cum nu poate exista nici o virtute fără celelalte, pentru că ele se găsesc în inimă şi se numesc adevărate, iar Adevărul este unic şi nedespărţit. Prima din adevăratele virtuţi, după coborârea minţii în inimă, este virtutea smereniei. Adevărata smerenie nu este altceva decât adevărata cunoaştere de sine, care te aduce la smerita cugetare. În asemenea caz omul îşi recunoaşte în totalitate „eul” său mândru şi neînsemnat, creat din nimic din pronia lui Dumnezeu. Şi acum cunoscându-se pe sine şi reîntorcându-se către nimicnicia sa, înţelege că propria lui natură este praf, iar duhul vieţii, pe care i L-a suflat Domnul, adică sufletul lui, este suflare Dumnezeiască. Tot ce este mai preţios în el este de la Domnul, el fiind pulberea pământului.
Când deja Însuşi Domnul îl conduce în toate pe om, îi oferă acestuia posibilitatea să se vadă pe sine ca pe cel mai de nimic din toate câte există. Atunci, nedespărţit de cunoaşterea de sine se dă omului cunoaşterea de Dumnezeu, care se numeşte la Sfinţii Părinţi: „vederea” adevărului. Vederea adevărului, adică vederea înţeleaptă a lui Dumnezeu este, în esenţă, vederea Domnului cu adevăraţii ochi duhovniceşti. Domnul se dă pe Sine spre a fi cunoscut şi a fi gustat, aici se află căutata esenţă a vieţii omeneşti. Acesta este un mare dar şi o răsplată care nu se poate compara cu nimic. Acesta este un lucru ce se poate contempla şi din care se poate împărtăşi cel care are o atenţie cu adevărat duhovnicească. Iată de ce toate acestea nu ne pot fi date în perioada lucrătoare, când omul petrece în starea omului cel vechi, căci unde sunt darurile, acolo este şi Însuşi Dătătorul de daruri, Dumnezeu. Căruia Domnul i-a dat adevărata virtute, aceluia I se dă pe Sine Însuşi, deoarece adevărata virtute este virtutea cea dumnezeiască. De aceea omul, predându-se în totalitate voii lui Dumnezeu şi primind de la El tot ceea ce a căutat, adică vederea adevărului, începe sa trăiască după Dumnezeu ducând o viaţă cu adevărat duhovnicească, care se numeşte „Viaţa după Dumnezeu”. Şi aceasta este veşnică. Până acum omul a trăit după înţelepciunea trupească. El putea fi numit şi cunoscut în societate ca om duhovnicesc dar aceasta era o greşeală.
După însăşi natura sa, omul sufletesc se deosebeşte de cel duhovnicesc, precum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (1Cor.2,14-15). Strict spus, viaţa duhovnicească în om începe numai după dobândirea Duhului Sfânt, care dă duhului omenesc viaţa veşnică.
Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.