RUGĂCIUNEA LUCRATOARE A MINŢII

RUGĂCIUNEA LUCRATOARE A MINŢII

 

 

Rugăciunea lui Iisus lucrătoare a minţii, se numeşte a minţii deoarece este spusă în  gând, iar lucrătoare pentru că până la momentul predării totale în voia lui Dumnezeu, se săvârşeşte de către om intenţionat, şi nu mişcată de la sine.

 

Deprinzând, precum s-a menţionat mai sus, rugăciunea vorbită, mintea începe, după spusele Sfinţilor Părinţi într-un mod mai stăruitor şi mai fierbinte să asculte cuvintele rostite, şi ascultând începe treptat cu o deosebită plăcere să se afunde în rugăciune. În sfârşit, îndrăgind această lucrare, mintea, eliberată de haosul cugetelor ce ies din inimă, începe singură să lucreze rugăciunea. Din acest moment, fiind născută nu pe buze ci în adâncirile tainice ale minţii, rugăciunea nu se mai pronunţă, ci gândeşte cu mintea. Există categorii de oameni la cate, încă înainte de practicarea rugăciunii, sunt dezvoltate capacităţile mintale. Aceştia, trecând peste etapa rugăciunii vorbite, ar putea purcede la rugăciunea lucrată în minte. Cu o mare claritate se pot deosebi acum cugetele vrăjmaşe. Rugăciunea, născută de minte în mod firesc, este specifică minţii şi toate cugetele care vin ca străine pot fi foarte uşor depistate şi tăiate.

Pentru minte este mult mai bine ca să-şi concentreze atenţia asupra gândului rugăciunii, cel care s-a adâncit în adâncurile ei. Acum puterea minţi creşte şi pregătirea ei în a respinge atacurile mintale ale diavolului se întăreşte. Rugându-se atent prin gândul născut de ea însăşi, mintea se face mai fină decât era altădată când doar asculta  cuvintele rostite cu limba. Din acest moment omul, prin rânduiala minţii sale, începe să urmeze calea îngerilor.

După fire, rugăciunea minţii se hrăneşte cu duhul şi cu tot duhul se şi lucrează. Acesta este hrana şi permanenta lucrare a sfinţilor îngeri. Acum acest om imită pe îngeri. Acum pe acest om îl putem îmbrăca fără nici o îndoială în chipul îngeresc, adică în mantie, şi tot fără de îndoială poţi să-i fii naş de călugărie pentru a fi martor al voturilor ce le va da în faţa lui Dumnezeu în momentul când i se va tunde părul capului. Unul ca acesta imită pe îngeri. Călugăria unui om care nu are rugăciunea minţii este pusă la îndoială.

Oare nu cumva monahismul din vremurile noastre a decăzut pentru că fenomenul lucrării lăuntrice a devenit atât de rar? Însăşi stareţii şi stareţele mănăstirilor, cu anumite excepţii deşi sunt îmbrăcaţi în mantie nu posedă această lucrare îngerească, ei purtând hainele spre osânda lor. Şi tot ei propun spre călugărie pe acei care nu corespund cu nimic chipului îngeresc. Aşa s-au umplut lăcaşele noastre de monahi care cândva au fost pasionaţi de cunoştinţe din toate domeniile şi care se deosebesc de societatea laică doar prin haină dar nu şi prin organizarea lăuntrică a omului care ar trebui să fie lucrarea îngerească a neîncetatei rugăciuni. Mai rău este faptul că mulţi considerau lucrarea minţii drept o greşeală şi o cădere în înşelare, iar valoarea monahismului o judecau doar prin prisma faţadei de zi cu zi a vieţii de mănăstire. Dumnezeu însă vrea inima noastră. Dacă curăţim lăuntrul nostru şi exteriorul va fi curat. Dumnezeu vrea duhul nostru, mintea şi sufletul, iar nu trupul împodobit cu haină.

Omul, dobândind experienţă în lucrarea rugăciunii minţii, prin aceasta mărturiseşte despre mila lui Dumnezeu descoperită lui şi despre faptul că Domnul îi primeşte pocăinţa. Aceasta este înştiinţarea de la Dumnezeu despre faptul că, dacă ne vom osteni asupra curăţiei inimii, atunci vom primi harul deplinei iertări şi toate patimile vor fi înfrânte şi alungate. Rugăciunea minţii, care este mila lui Dumnezeu, încălzeşte prin harul ei mintea omului care devine captivat de lucrarea sa. Cel ce a dobândit rugăciunea minţii să nu deznădăjduiască în privinţa mântuirii sale ci, cu credinţă tare şi cu o mare râvnă, să înceapă următoarea luptă cu diavolul care îşi continuă atacurile cu ajutorul cugetelor.

 

De acum înainte cugetele ce ies din inimă, nu mai sunt atât de grosolane ca înainte, ci se arată sub altfel de forme, mai subtile şi mai fine. Formele mai subtile ale ispitelor  pot  fi  recunoscute  mai  greu  însă  cel  ce  a  dobândit  cu  ajutorul      harului rugăciunea minţii primeşte şi ajutorul acestuia [al harului- n.n.] împotriva vicleniilor diavolului. Acum, mintea, care mai înainte nu observa ispitele mai fine care lucrau în inimă, începe să le descopere şi să le taie cu sabia rugăciunii lucrătoare în minte. Şi de fiecare dată când cugetul de la vrăjmaş este observat şi respins, aceasta îl face pe diavol să inventeze noi curse, dar mintea, care este atentă cu stăruinţă numai la rugăciune şi care le respinge pe toate celelalte, primeşte în dar o mai mare fineţe în deosebirea atacurilor drăceşti. Aceasta se referă şi la atenţie. Dacă cu fiecare tăiere a cugetului de la vrăjmaş atenţia va continua să se menţină în rugăciune, atunci ea devine mai puternică. Acestea sunt regulile luptei. Mintea este ispitită de cugete tot mai subtile, dar dacă ea se va menţine într-o atenţie a rugăciunii şi îşi va arăta în felul acesta dispreţul faţă de  diavol şi dragostea faţă de Dumnezeu, cu fiecare biruinţă de acest fel îşi sporeşte atenţia şi fineţea. Mintea atentă e capabilă să lupte nu numai cu cugetele, ci şi cu alte ispite ale Satanei, care ne sunt îngăduite de har.

Diavolul, nu de puţine ori se apropie cu cugete care ni se par bune, pentru a-i fi mai uşor de a ne sustrage de la rugăciune pe care o urăşte mai mult decât orice. El ne dă puterea de a cugeta despre probleme teologice, ne descoperă unele taine, ne oferă închipuirea darurilor înalte precum şi felurite minciuni. Mintea care visează la daruri în loc să cerşească iertarea, mintea care se bagă în teologie uitând de nevrednicia sa, mintea care este copleşită de comunicarea cu duhurile în loc să stea cu pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, mintea care primeşte descoperiri de la duhuri şi care este înclinată spre ceva de acest fel, o astfel de minte a părăsit pe Dumnezeu şi, abătându-se de la El, s-a făcut ajutorul Satanei. Mare este înşelarea acestei minţi, dar ceea ce este şi mai grav este că ea nu primeşte sfaturi de la nimeni, rămânând în această stare de întuneric. Pentru om  nimic nu este mai înălţător decât a vorbi prin rugăciunea minţii cu Domnul, Care este pretutindeni, înfăţişându-I-te prin ea în gând şi rugându-L să-ţi ierte păcatele. Rugăciunea este maica virtuţilor, pentru că numai prin ea se dobândesc adevăratele virtuţi şi darurile harice. Fii cu mare atenţie la rugăciunea pe care o lucrezi, iar toate cele ce sunt tainice şi măreţe însuşi Domnul le va săvârşi atunci când va fi necesar şi când inima ta se va curăţi în totalitate de patimi şi când voia lui Dumnezeu se va săvârşi întru totul întru tine.

În rugăciune şi prin rugăciune lucrează Însuşi Dumnezeu. Iar tot ceea ce este în afara ei, cât de bun şi mântuitor s-ar părea la prima vedere, nu poate să-1 biruie pe diavol, deoarece nu are în sine puterea adevărată.

Rugăciunea minţii, asemenea celei vorbite, la început are nevoie de cantitate. Este necesar de înmulţit cantitatea, pentru ca mintea să se întărească în a naşte gândurile cele bune, pentru ca ea neschimbat să se lase în voia lui Dumnezeu şi ca acţiunea gândului să se transforme într-o deprindere mintală. Drept semn a deprinderii în rugăciunea minţii este faptul că, trezindu-se din somn, mai întâi de toate omul simte mişcarea rugăciunii în minte, şi că în urma oricărei acţiuni care ar sustrage mintea, rugăciunea începe de la sine să răsune în gânduri, iar atenţia însăşi totdeauna înclină spre aceasta. Rugăciunea nu-1 părăseşte pe om nici în timpul mâncării, nici când e ocupat de alte lucruri. Drept semn este şi faptul că omul, ascultând ceva, continuă totodată să fie atent şi la rugăciune şi să nu asculte de cugete, mintea lui tinzând doar spre rugăciune.

În perioada în care ispitele de la diavol au un caracter mai subtil şi mai complicat este foarte greu să nu te încurci în ele. În cazul în care ai un îndrumător iscusit, Stareţ,  părinte duhovnic, învăţător, atunci nu vor apărea probleme, pentru că el îţi va arăta  cum să procedezi şi astfel va preîntâmpina ispita. Dar dacă nu ai găsit persoane iscusite, să nu-ţi fie frică‚ ci tu să petreci cu rugăciunea şi la ea să fii atent, iar toate celelalte lucruri să le alungi. Oricărui lucrător al rugăciunii, Dumnezeu îi îngăduie ispite pe măsura puterilor minţii acestuia, şi diavolul nu va fi în stare să facă nimic mai presus de cele îngăduite. Dar lupta împotriva Satanei trebuie să fie dusă cu sabia rugăciunii. Ispitele încercate vor fi de folos şi vor sluji la înţelegerea vicleşugurilor drăceşti şi la întărirea minţii omului.

Mintea nu trebuie să-şi mute atenţia asupra vreunui fenomen suprafiresc, nici asupra luminii, chiar dacă ea ar fi emanată dintr-o icoană, şi nici asupra vocilor, chiar dacă ar cânta îngerii, deoarece ea trebuie să se îndrepte prin rugăciune la Însuşi Stăpânul îngerilor, care în chip nevăzut este pretutindeni. Şi ce poate fi mai presus de aceasta?

Nu se cuvine în nici un caz a lua în serios arătările de îngeri şi sfinţi pentru că, până la curăţirea desăvârşită de patimi şi până la deprinderea împlinirii cu desăvârşire a voii lui Dumnezeu nu pot avea loc adevăratele arătări, ci numai năluciri drăceşti. Cunoscând acestea, mintea nu va fi atrasă de năluciri şi atunci ele vor trece pe alături, iar harul nu va îngădui ispitirea mai presus de putere a celui ce se roagă. Harul întotdeauna 1ucrează în rugăciune şi prin rugăciune, oferindu-i minţii la timpul cuvenit tot ce-i trebuie. Căpătând fineţe, mintea ajunge să-şi vadă păcatele sale, de care este arhiplină, şi atunci începe a plânge şi a striga la Dumnezeu, cerând milă. Diavolul se teme de omul care se află în lucrarea minţii şi care îşi vede propriile păcate. De la unul ca acesta el fuge cu toate înşelătoriile sale deoarece ştie că va suferi înfrângerea, iar nevoitorul, la rândul  său, va acumula mai multă experienţă în cunoaşterea ispitelor, dar şi curaj în lupta cu  ele. Însă diavolul, învins cu puterea harului, nu va înceta să se apropie iar şi iar de cel ce se nevoieşte, cu ispita sa. Fiind nevoit a propune noi şi noi vicleşuguri, nu va face altceva prin aceasta decât că va îmbogăţi, împotriva voii sale, mintea celui ce se roagă, dându-i o şi mai mare măiestrie în lupta cu el.

 

În ispitele care sunt îngăduite prin puterea harului, omul se convinge de neputinţa diavolului şi înţelege, prin fapt, cât de tare este Numele Atotputernicului Dumnezeu. Este imposibil a descrie tot ce se petrece în timpul lucrării lăuntrice deoarece nu cu toţi se întâmplă unul şi acelaşi lucru. Multe ţin de râvna nevoitorului şi de complexitatea activităţii lui exterioare în dependenţă de cauză. Important însă este ca mintea să se cureţe de întuneric, iar sufletul să se elibereze de patimi, să-şi vadă păcatele şi să le plângă. Afară de Numele Domnului nu se cuvine a fi captivaţi de nimic şi nici a fi de acord cu ceva ci doar a şti, întotdeauna şi în toate,  numai rugăciunea fiind atenţi la dânsa. Pe măsură ce omul creşte în rugăciune,  în aceeaşi măsură creşte şi în lucrarea virtuţilor. E1 se întăreşte în lăsarea în voia lui Dumnezeu şi în împlinirea acesteia.

 

Prin conştientizarea propriilor păcate se respinge închipuirea vredniciei celui ce se roagă. Gândul permanent la Domnul dăruieşte minţii puterea de a vedea în sine dreptatea lui Dumnezeu, care-i învinge pe vrăjmaşi. Fii mereu cu gândul la Dumnezeu, rugându-te Lui cu mare atenţie, şi El se va răzbuna în locul tău şi-i va învinge pe toţi pizmaşii cu care tu nu ai putere să lupţi. De la om se cere doar libera lui voinţă, hotărârea de a nu face rău şi hotărârea de a lupta împotriva răului. Atunci toate luptele vor fi câştigate prin Iisus Hristos. Ai putea să întreprinzi orice, fără Dumnezeu, împotriva diavolului şi a răului, numai că totul va fi răpit dintr-o dată, doar de o singură patimă. Reuşita va avea loc însă numai cu darul lui Dumnezeu, şi în mod nevăzut pentru om. Harul primeşte libera voinţă a omului şi-l învaţă să nu se încreadă în sine,  ci  în  Domnul  Care  mântuieşte.  Îl  mai  învaţă  să  ducă  lupta  cu  Numele     lui Dumnezeu, şi îi mai descoperă omului şi propria-i neputinţă şi nimicnicie, smerindu-l. Harul te învaţă să te laşi în voia lui Dumnezeu, să te cunoşti şi să le pui pe toate ale tale doar în Unul Dumnezeu. Astfel, lucrarea va fi rânduită de har în modul cel mai reuşit, şi omul văzând această grijă faţă de el va căpăta încredere firească şi va începe să se dea pe sine cu totul lui Dumnezeu, acţionând nu numai după începutul rugăciunii din Ghetsimani, care zice: ,,De este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta” cerându-şi milă, dar şi după sfârşitul acestei rugăciuni: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu” (Mt. 26,39), lăsându-se voia Tatălui Ceresc şi aprinzându-se de o mare dragoste faţă de El. Astfel are loc pregătirea pentru nevoinţe mai mari în viitoarea luptă cu diavolul.

Omul se convinge că orice luptă cu vrăşmaşul o săvârşeşte Dumnezeu în locul lui, El cerând doar supunere şi atenţie la rugăciune. El se convinge tot mai mult de necesitatea unei stăruitoare atenţii în rugăciune, pentru că demonii sunt nespus de vicleni şi atacă din cele mai neprevăzute părţi. Chiar şi ceea ce până acum a fost conceput ca ceva bun, dintr-o dată s-a dovedit a fi o cursă împletită de vicleanul diavol. Şi atunci, omul mai cu putere se apropie de Dumnezeu, ascunzându-se în rugăciune şi căutând la apărare de la El.

Precum totalitatea patimilor formează un lanţ, tot la fel şi virtuţile formează un şir unic şi nedespărţit. O singură faptă bună atrage după sine întregul şir, o singură faptă bună hrăneşte şi dă putere tuturor virtuţilor. Acelaşi lucru se petrece şi cu patimile: biruinţa asupra uneia din ele le face şi pe celelalte să se retragă, din cauza înrudirii lor. În conformitate cu această lege patimile slăbesc pe măsura curăţirii minţii. Aşa se întâmplă pe tot parcursul întregii perioade a lucrării rugăciunii mintii. Dar omul care nu este preocupat de lucrarea rugăciunii, nu poate să cunoască nimic din toate acestea.

Harul lui Dumnezeu, săvârşind mântuirea omului, îşi ascunde de la el toate binefacerile, pentru ca cel ce se nevoieşte să nu se oprească în cale. Harul stinge patimile, descoperă minţii viclenia demonilor, restabileşte în sufletul omului virtuţile, dar cu toate acestea rămâne ascuns atât faţă de cel ce se roagă, cât şi faţă de diavol. Lucrând tainic, harul îngăduie la timpul cuvenit celui ce se nevoieşte, necazuri şi căderi în mici greşeli, dar după aceasta îi cere cu asprime să se corecteze, îl înţelepţeşte, învăţându-1 astfel să nădăjduiască în Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, şi nu în sine. Astfel se întâmplă în toată vremea parcurgerii rugăciunii minţii din care motiv mintea se face tot mai încercată, pentru a primi la vremea sa putere şi autostăpânire, acestea fiind dăruite de Dumnezeu pentru biruinţa asupra diavolului, lumii şi trupului, pentru ca în continuare omul, după pilda Domnului, singur fiind încercat să poată ajuta şi altora care au mintea încă neîncercată şi în tulburare.

În tot timpul lucrării rugăciunii minţii omul trebuie să înceteze orice acumulare de cunoştinţe de prisos şi să comunice doar cu acei oameni de care este legat printr-o  strictă necesitate. Se cuvine a trăi pe cât posibil în singurătate, iar gura trebuie să fie legată de o tăcere mai strictă decât în faza rugăciunii vorbite. Pravila citită după cartea de rugăciuni ar fi bine să fie înlocuită cu rugăciunea lui Iisus a minții. Atunci când te  afli printre oameni şi pravila se citeşte cu voce tare, după carte, atunci să-ţi ocupi mintea cu lucrarea obişnuită ei, anume rugăciunea lui Iisus, cea a minţii. Înfrânarea este necesară în toate şi întotdeauna, aceasta fiind un fapt indispensabil în timpul rugăciunii, iar deprinderea spre înfrânare mai bine să o faci treptat. Hrana trebuie să fie cumpătată, iar când te ridici de la masă să ai simţământul că nu ai mâncat destul. Altfel, stomacul îngreuiat te va dispune spre somn, ochiul priveghetor al minţii se va întuneca şi   mintea îl va înclina pe om la odihnă. Specificul minţii este de a fi liberă de tot ceea ce o     atrage spre inacţiune şi somn, de tot ceea ce o împiedică să fie atentă la rugăciunea lucrată de ea însăşi.

 

Este necesar ca într-un mod mai riguros decât altă dată să te depărtezi de societate, dar nu din ură faţă de oameni, ci din dragoste către Dumnezeu, pentru săvârşirea cu uşurinţă a rugăciunii. Trebuie evitate şi mai mult întristările în privinţa grijilor pământeşti, mulţumindu-ne cu ceea ce ne dă Dumnezeu, şi să nu ne mâhnim de ceea nu ne este dat. De cele pământeşti trebuie să ne îngrijim cât se poate de puţin, pentru că de acestea se îngrijesc numai acei ce nu cunosc scopul şi menirea vieţii pământeşti. Tot răul ce vine din partea fratelui tu să-1 ierţi şi să nu încerci să plăteşti  răul cu rău, ci să te rogi pentru el, pentru că şi tu eşti greşit în faţa lui Dumnezeu. Recunoscându-ţi păcatele care lucrează în inimă, să n-ajungi la deznădejde, ci doar să plângi şi să te pocăieşti de cele făcute, să ai părere de rău şi să suspini zdrobind patimile cu rugăciunea pocăinţei. Faptele altora nu le judeca, deoarece şi tu ai greşit fără de număr, şi nu ai văzut tot răul aflat în inima ta, acolo unde se află un cuib întreg împletit de patimi despre care se spune: „Din inimă ies gânduri rele”(Mt. 15,19). Se simte  nevoia de a vărsa lacrimi, pentru ca sufletul să se spele prin ele, întristându-se amar şi zdrobindu-se pentru inima cea păcătoasă şi întărită în rădăcina propriei mândrii. Când din ochi nu curg lacrimi, înlocuieşte-le cu tristeţea inimii, înăbuşind astfel lucrarea patimilor, nefăcându-le pe plac şi neîndeplinind cerinţele lor. Metaniile se fac după puteri şi în dependenţă de acţiunea patimii desfâului.

 

Atunci când ai puteri şi îţi permite sănătatea, sau patima te bântuie rău, să faci cât mai multe metanii şi să nu te leneveşti, iar când nu-ţi permit puterile, atunci osândindu-te pe tine însuţi, să te mulţumeşti cu acel număr mic de metanii pe care le poţi face. Să nu fii indulgent cu trupul, chiar şi atunci când el îşi va arăta neputinţele sale. Ascultarea de el să o faci cu o mare atenţie, pentru că altfel nu vei mai scăpa de el. Mai bine să nu-1 asculţi deloc pe acest vrăjmaş al tău. Oferă-i doar strictul necesar şi aceasta îi va fi destul. Sfinţii Părinţi spun că rolul  trupului în această viaţă este de a fi o slugă surdo-mută, care să împlinească tot ceea i se spune. Sfinţii erau foarte aspri faţă de trupurile lor şi nu le acordau nici cea mai mică atenţie, ştiind că acest templu îi este dat sufletului pentru dobândirea pocăinţei şi nu pentru altceva. Dacă te judeci pe tine însuţi trebuie să o faci sincer, şi să-ţi dai un preţ real. În ce măsură îţi vezi inima plină de patimi, în aceeaşi măsură să te consideri cel  mai păcătos dintre oameni. Iată, aceasta este o judecată dreaptă despre tine însuţi. Trebuie să te consideri rău şi de nimic şi să te recunoşti că eşti mai prost decât toţi. Trebuie să vezi că toţi împlinesc ceea ce le-a fost menit de Dumnezeu, şi că doar tu singur nu împlineşti acea voie a Lui. Să vezi că păcătuieşti şi te îndulceşti cu păcatul, chiar şi atunci când Însuşi Dumnezeu îţi ajută să nu păcătuieşti.

 

Este bine să trăieşti în chilie de unul singur. S-o păstrezi în simplitate şi s-o aranjezi în aşa fel încât să nu apară atât grijile în plus, cât şi nepăsarea în privinţa ordinii. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre îmbrăcăminte, şi despre restul necesar din viaţa de toate zilele. În cazul în care Domnul îţi va îngădui un trai mai sărac, primeşte cu mulţumire această sărăcie ca din mâna Lui, având credinţa că El ştie ce-ţi este de folos. Iar dacă vei fi de o sărăcie desăvârşită, să nu te mâhneşti nici de aceasta, ci să te mângâi cu gândul că singura noastră bogăţie este Domnul, că toate ale noastre sunt în Domnul, şi că suntem gata să le dăm pe toate pentru a-L dobândi pe El, Care este alături şi prin care se şi împlineşte menirea vieţii pământeşti. Este foarte păgubitor să-ţi petreci viaţa pământească în zadar. De aceea îngrijeşte-te mai întâi de toate la lucrarea pocăinţei, care te va împăca cu Dumnezeu.

 

Aşternutul de pe patul tău să fie tare, dar călduros, deoarece ai putea să răceşti, şi, răcind, singur pe tine te vei întrista, apărând prin aceasta o piedică în lucrarea rugăciunii. Chipurile persoanelor de alt gen, pe care ţi le aduce diavolul în memorie, închipuieşte-ţi-le stând în sicriu, descompunându-se cu miros greu şi pline de viermi. Aminteşte-ţi de faptul că îţi este necunoscut ceasul morţii, şi probabil că acum îţi petreci ultimele clipe din viaţa pământească, după care te vor aştepta, pentru păcatele tale, chinurile cele fără de sfârşit. Astfel, gândurile întinate şi dorinţele pătimaşe vor dispărea îndată. În cazul în care te va deranja un gând obsedant, care nu te va lăsa în pace două sau trei zile, şi alături de tine nu este un om cu experienţă căruia ai putea să-1 mărturiseşti, iar tu te istoveşti de puteri în luptă, atunci mergi în chilie, stai în faţa icoanei, ridică-ţi mâinile şi spune-i Domnului, care este de faţă, cu voce tare, despre cugetul care te atacă. Să ai credinţă tare că Domnul îţi va primi mărturisirea, şi uneltirile diavolului te vor lăsa, fiind descoperite în faţa Domnului. Diavolul este întuneric şi taina fărădelegii şi de aceea poate acţiona doar tainic şi în întuneric. Când este depistat şi pătrunde lumina acolo unde a petrecut el în beznă şi viclenie, fuge fără a privi înapoi, fiind ars de lumină. Mărturisirea îi slăbeşte puterile şi în timpul mărturisirii cugetelor unui Stareţ. Fiind descoperit, mai ales în prezenţa martorilor, el este nevoit să se retragă.

 

Dacă lupta nu te părăseşte, chiar şi după ce ţi-ai mărturisit cugetele în faţa lui  Dumnezeu, atunci începe a stărui cu mare atenţie în rugăciune şi să ştii că Domnul, printr-o astfel de luptă, vrea să te înveţe să ai mai multă răbdare, pregătindu-te, precum tatăl pe fiul său, la ispite mai mari, pentru ca prin această luptă şi răbdare, să se săvârşească lucrarea mântuirii tale. Îngăduind continuarea luptei, Domnul întăreşte şi înmulţeşte virtuţile tale. În acelaşi timp, pe parcursul acestei lupte, patimile din inimă slăbesc. În toate cazurile Domnul îţi rânduieşte tot ce-ţi este de folos, doar tu să nu deznădăjduieşti şi să nu te mâhneşti prea mult, ci fiind atent la rugăciune, luptă cu acel cuget obsedant şi să ştii că nu este al tău, ci al diavolului. Aceasta îţi va putea servi drept o închipuire a faptului cum demonii îi vor chinui necontenit pe păcătoşi în iad acţionând asupra patimilor acestora, agitându-le una după alta, ei neavând nici o posibilitate să se izbăvească de chinurile lor. Aşa că nu trebuie să te simţi apăsat de această luptă, ci să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ne trimite pedeapsa aici, pe pământ, pentru a ne izbăvi de chinurile ce ne aşteaptă în veşnicie.

A alerga la Domnul cu rugămintea de a ne izbăvi de lupta cu cugetul, se cade să o faci cât mai rar, doar în cazuri extreme de neputinţă şi deznădejde, pentru că lupta este destinată ostaşului şi se cuvine a lupta, iar nu a ne feri de aceasta. Mai bine este să fii atent la rugăciune, să nu te întristezi, ci să lupţi şi iarăşi să lupţi. Prin luptă se ajunge la biruinţă, prin luptă dobândim virtutea, ne apropiem de Dumnezeu şi încununăm raţiunea cu cununa slavei. Nu trebuie să ne fie frică de tot felul de cugete puţin atrăgătoare, pentru că omul în lupta cu ele şi cu ajutorul harului, se pregăteşte să treacă biruinţă tărâmul unor ispite şi mai mari şi să atingă puterea şi slava dumnezeiască, primind de la Domnul ajutor şi răbdare în luptă. Dacă ai un părinte duhovnic sau un Stareţ-povăţuitor, să nu ascunzi nimic de el, ci să îi mărturiseşti toate tainele inimii tale. Dacă nu are nume mare sau nu are cinul preoţiei, tu să nu fii tulburat. Important este să aibă adevărata înţelepciune duhovnicească, care este rodul întregii lupte şi cununa pentru biruinţa asupra patimilor. Duhovnicul să îl alegi în conformitate cu indicaţiile stareţului (povăţuitorului – n.tr.) şi să-l întrebi pe Stareţ în ce fel şi cum ar trebui să te mărturiseşti duhovnicului. Ce-ţi va spune stareţul să îndeplineşti întocmai, necălcând nici un  cuvânt din cele spuse.

 

El cunoaşte mult mai bine decât tine ce-ţi este de folos, şi tu să nu ascunzi nimic de el. Bine este când însuşi stareţul este preot. Dacă nu ai vreun părinte care să te conducă în această lucrare a rugăciunii, să nu spui nimănui, inclusiv la mărturisire, despre lucrarea ta. Să cazi doar în faţa Domnului şi în rugăciune să-i destăinui toată tristeţea şi toate tainele tale şi să ai credinţa tare că El priveşte la tine şi, auzind rugăciunea ta plină de jale şi durere, îţi va rândui ceea ce este de folos. Tu doar roagă-te neîncetat şi fiind atent la rugăciune, să nu cârteşti asupra ispitelor, care-ţi sunt trimise spre folosul tău. Toţi Sfinţii sunt numiţi nevoitori pentru că ei toţi au luptat, au răbdat şi au biruit ispitele cu ajutorul harului, ei având ispite nespus mai mari decât ale tale.

 

În cazul în care nu ai Stareţ, alegeţi un duhovnic, preferabil dintre călugări. Dacă duhovnicul nu cunoaşte multe despre rugăciunea lui Iisus, atunci mai bine să nu-i zici despre ea, ci să te limitezi doar la mărturisirea păcatelor care-ţi apasă conştiinţa. Altfel, necunoscând lucrarea rugăciunii lui Iisus, el, cu sfaturile sale, doar te va păgubi. În  zilele noastre este greu de întâlnit adevăraţi cunoscători ai lucrării rugăciunii lui Iisus. Dacă va părea necesitatea unei mărturisiri urgente la un preot necunoscut, atunci mărturiseşte-i toate păcatele tale, dar despre lucrarea rugăciunii nu-i spune nici un cuvânt. Harul, prin acesta, îţi va ierta păcatele tale şi-ţi va linişti conştiinţa. Când îi vei mărturisi unui preot necunoscut lupta patimii desfrâului, să ştii că unii duhovnici, necunoscând viaţa ascetică şi lupta cu patimile, sfătuiesc deseori greşit de a renunţa la luptă şi a pleca în lume pentru a trăi în căsătorie. Aceştia se conduc după cuvintele Apostolului: „Mai bine este să se căsătorească, decât să arză” (1Cor.7,9), neînţelegând de fapt că Apostolul le zice aceasta celor ce trăiesc singuri şi care nu voiesc să lupte, ci se lasă aprinşi de patimă.

 

Dar dacă tu ţi-ai ales acel mod de viaţă de a lupta împotriva patimilor, atunci respinge acest sfat, iar pe duhovnicul neînţelept să nu-1 mai vizitezi a doua oară. El însuşi este bolnav sufleteşte, mai mult decât alţii. El tolerează patimile, neştiind că trebuie să lupţi cu ele întreaga viaţă, atât cu cugetele cât şi cu dorinţele care aprind partea poftitoare a sufletului. Astfel de duhovnici sunt cu nume mare şi de aceea iată de ce este necesar să scriu despre ei, pentru a evita paguba. Maicile trebuie să se mărturisească la duhovnicul mănăstirii, şi dacă se va întâmpla ca acesta să sfătuiască plecarea în lume şi viaţa de familie, atunci imediat trebuie anunţată maica egumenă de care nimic nu trebuie de ascuns. În nici un caz nu trebuie tăinuit acest sfat deoarece monahia este legată duhovniceşte de maica egumenă şi răspunderea pentru sufletul ei o poartă egumena, în cazul în care monahia respectivă va fi sub ascultarea ei deplină. Pe un asemenea duhovnic maica egumenă trebuie să-1 înlăture, anunţându-l pe arhiereu despre faptul că acesta risipeşte sufletele surorilor, împiedicându-le de la nevoinţa luptei cu patimile.

 

La fel este posibilă calea unei vieţi petrecută în pocăinţă numită de Sfinţii Părinţi „cea de mijloc”, cale acceptată de către ei. Aceasta este ceva intermediar între sihăstrie şi chinovie, când se adună doi sau trei şi împărtăşesc aceleaşi idei, au opinii identice şi doresc să petreacă o viaţă de pocăinţă şi de rugăciune. Dar în zilele noastre este foarte dificil să întâlneşti astfel de oameni simpli şi înţelepţi, care sunt părtaşi aceloraşi idei. Ei trebuie să-şi taie voia şi să se lepede, unul înaintea altuia, de dorinţele proprii. Nedumeririle, ispitele şi îndoielile trebuie hotărâte de comun acord şi să corespundă cu indicaţiile Sfinţilor Părinţi. Conducătorii acestora trebuie să fie numiţi Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi. Însă cea mai sigură cale de a petrece viaţa în pocăinţă şi rugăciune este cea de a vieţui alături de un Stareţ. În acest fel de viaţă, stareţul va preîntâmpina orice primejdie, indicându-ţi cum să procedezi. Tu doar să fii ascultător  şi să împlineşti ce ţi-a spus. Numai de ar avea stareţul o adevărată viaţă duhovnicească  şi ar fi renumit cu curăţia credinţei.

Un rol nu mai puţin important în rugăciunea lui Iisus, cea a minţii, îl are locul în care s-a concentrat atenţia minţii în timpul lucrării rugăciunii. Sfinţii Părinţi, marii rugători şi lucrători ai sfintei trezvii, cât şi experienţa celor ce se nevoiesc, ne mărturisesc că rugăciunea lucrată de minte se lucrează în mod firesc acolo unde la fiecare om se află organul cuvântului, adică în gâtlej. Aici, în zona coardelor vocale, se cuvine să stăm cu atenţie în tot răstimpul săvârşirii rugăciunii minţii, şi nicidecum într-un alt loc. Să nu-ţi îndrepţi atenţia nici în cap, nici spre pântece, nici în stomac şi nici în cele mai de jos ale pântecelui, ceea ce este şi mai periculos, ci prin toate mijloacele ţine-ţi mintea cu atenţie în gâtlej, şi stai aici şi nu te abate nicăieri. Nu face eforturi să-ţi muţi atenţia în inimă pentru că aceasta este posibil doar în timpul lucrării rugăciunii minţii din inimă, când inima se roagă împreună cu mintea. Despre aceasta vom vorbi puţin mai târziu, iar acum reţine un singur lucru: în timpul lucrării rugăciunii minţii să nu-ţi sustragi atenţia din zona acestui organ al vorbiri.

În perioada lucrării rugăciunii minţii, acţiunea patimilor se măreşte în mod considerabil. Satana tulbură patimile pe care le ţine în mâinile sale ca pe o armă în lupta cu omul, iar mintea, prin atenţia ei ascuţită, simte mai clar decât altă dată, tulburarea patimilor  iritate. Omul, văzând atacurile demonilor pierzători de suflete, înţelege cu tristeţe că dacă rugăciunea îl va părăsi, atunci sufletul va fi luat în iad de viu, şi de aceea mai stăruitor se ţine de rugăciune, se ascunde în ea cu mintea de vrăjmaşi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, scapă de răscoala patimilor ridicate de diavolul. Tot ce este mai important în lucrarea rugăciunii minţii este descris aici. Nu te întrista, ci lucrează. Stai cu atenţie înaintea lui Dumnezeu, precum este indicat, şi să te îngrijeşti numai de aceasta. Inima încă nu s-a curăţit de patimi şi mintea nu s-a eliberat de întunecime. Încă nu ai posibilitatea de a te apropia de Vieţuitorii Cerului şi de aceea nu ţi se pot arăta nici îngerii şi nici Sfinţii lui Dumnezeu. Orice ţi s-ar părea sfânt şi curat, înlătură cât mai departe de la tine şi să nu-ţi dai acordul la nimic, şi aşa, cu ajutorul harului, vei scăpa de orice înşelare.

 

Orice ai întâlni în cale să nu primeşti, ci, după cum s-a mai spus, petrece în rugăciune şi fii atent la ea şi cu ajutorul ei alungă orice răutate. Să preţuieşti rugăciunea. Rodul rugăciunii minţii este curăţirea minţii şi vederea păcatelor din inima ta, precum şi zdrobirea inimii prin pocăinţă şi restabilirea virtuţilor. Monahismul sau viaţa de lume, nu au importanţă în lucrarea rugăciunii. Monah să fii, ascultător sau un simplu mirean, nu are importanţă. Important este ca anturajul şi împrejurările să nu te deranjeze în lucrarea rugăciunii şi să nu-ţi fie un obstacol în formarea monahului lăuntric.

 

Din cartea: „CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE” scisă de
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc.

Share