Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David…

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David…

[Matei 9, 27-35]. Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. Orbii, ca lui Dumnezeu îi ziceau „miluieşte-ne”, iar ca unui om îi ziceau „Fiule al lui David”. Că vestită era aceasta la iudei, anume că Mesia din sămânţa lui David va să vie.

După ce a intrat în casă, au venit la el orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Trage pe orbi şi până „în casă”, ca să arate credinţa lor cea statornică şi să-i osândească pe iudei. Şi îi întreabă pe ei de cred, arătând că toate le isprăveşte [poate] credinţa. Atunci, S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. În casă îi tămăduieşte şi deosebi [deoparte], din pricina neiubirii de slavă şi pentru smerenia Sa Că pretutindenea ne învaţă ca smerit să cugetăm. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Vezi, cum fuge de trufie? Iar ei, nu ca nişte neascultători, ci ca nişte mulţămitori L-au vestit. Iar dacă [Domnul] se arată în alt loc, grăind: „Mergi şi propovăduieşte slava lui Dumnezeu” (Marcu 5,19), nu este nimic împotrivă, căci voieşte să nu spună nimic despre El, ci slava lui Dumnezeu s-o vestească. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit.

Patima aceasta nu era firească,ci de la diavolul [era]. De aceea a şi fost adus de alţii, că nu putea singur să se roage, fiindcă îi legase diavolul limba Pentru aceasta, nici credinţă nu cere [Domnul], ci îndată îl vindecă, scoţând pe dracul care oprea [împiedica] grăirea. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israil. Minunându-se poporul, îl înalţă pe Hristos mai presus de Prooroci şi de Patriarhi. Căci vindeca cu stăpânire, iar nu precum aceia, cu rugăciune. Să-i vedem însă şi pe farisei ce zic. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Cuvintele acestea sunt ale nebuniei celei preamări, deoarece nici un drac nu scoate drac. Să zicem însă că pe draci îi scotea ca şi cum ar fi slujit domnului dracilor, adică ar fi făcut vrăji. Dar bolile şi păcatele, cum le dezlega? Şi cum propovăduia împărăţia Cerurilor? Că dracul mai vârtos împotrivă şi boli aduce şi de la Dumnezeu depărtează. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Fiind iubitor de oameni, nu aşteaptă să vină ei la El, ci însuşi merge, ca să nu aibă cuvânt de răspuns [ca să nu poată zice] cum că nimeni nu i-a învăţat pe ei. Deci şi cu lucrul [fapta] şi cu cuvântul îi trage [îi aduce cu putere] pe ei la Sine, învăţându-i şi minuni făcând.

(Sf. Ioan Gură de Aur)

„După credinţa voastră fie vouă!”, le-a spus Domnul celor doi orbi, şi îndată s-au deschis ochii lor. După măsura credinţei omului este şi cercetarea lui de către puterea lui Dumnezeu. Prin credinţă se primeşte, trece şi în ea se sălăşluieşte harul. Aşa cum plămânii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, şi primii primesc mai mult aer decât cei din urmă, tot aşa şi credinţa unuia e mai mare, iar a altuia e mai mică, şi prima primeşte mai multe daruri de la Domnul, iar cealaltă mai puţine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde şi ţine toate şi Se sălăşluieşte cu plăcere în sufletele omeneşti; dar intră în ele nu cu sila, deşi este Atotputernic, ci chemându-le, căci nu voieşte să strice stăpânirea pe care i-a dat-o omului asupra voinţei sale. Pe cel ce se deschide prin credinţă îl umple Dumnezeu cu daruri peste măsură; în cel care se zăvorăşte prin necredinţă nu intră chiar de ar fi aproape. Doamne! Adaugă-ne credinţa, fiindcă şi credinţa tot darul Tău este. Fiecare din noi însă se cade să mărturisească: „Iar eu sărac sunt şi sărman” (Ps. 69, 6).

(Sf. Teofan Zăvorâtul)

Minunile Dumnezeu-Omu-lui aveau o mulţime de martori, dintre care cea mai mare parte fie că îi erau vrăjmaşi, fie nu îl băgau în seamă, fie căutau de la El doar ajutor trupesc. Minunile erau de netăgăduit. Nici cei mai înrăiţi vrăjmaşi ai Domnului nu le tăgăduiau, ci doar se străduiau să le nimicească prin răstălmăcirile lor cele hulitoare şi prin toate celelalte mijloace insuflate de viclenia şi răutatea lor (Matei XII, 24; loan IX, 24). în minunile Domnului nu era nici un pic de deşertăciune, nici un pic de teatralitate; nici o minune nu a fost făcută de ochii lumii; toate minunile erau acoperite cu acoperământul smereniei Dumnezeieşti. Ele alcătuiesc un şir de binefaceri faţă de omenirea suferindă. Totodată, ele au vădit în chip cu totul îndestulător stăpânirea Făcătorului asupra făpturii materiale şi asupra duhurilor zidite, au arătat şi dovedit vrednicia lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa omenitatea, Care S-a arătat om între oameni.

Eu am venit în numele Tatălui Meu, a dat mărturie Domnul către iudei, si voi nu mă primiţi: dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi (loan V, 43). Ei sunt numiţi totodată lepădători ai lui Hristos şi primitori ai lui Antihrist, deşi Antihrist este pomenit ca cineva care va să vină. Lepădându-l, potrivit aşezării duhului lor, pe Hristos, ei l-au primit totodată, potrivit aceleiaşi aşezări a duhului, pe Antihrist: ei au intrat în rândurile primitorilor lui Antihrist, chiar dacă şi-au sfârşit alergarea pribegiei pământeşti cu multe veacuri înainte de venirea lui. Ei au săvârşit cea mai mare dintre lucrările lui: uciderea de Dumnezeu. Pentru vremea venirii lui Antihrist, pentru el însuşi nu a rămas de săvârşit nici o nelegiuire pe măsura acesteia. Precum duhul lor se afla în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, în aceeaşi măsură se afla în stare de împărtăşire cu Antihrist, cu toate că erau despărţiţi de acesta printr-o uriaşă întindere de vreme, care acum ajunge, iată, la două mii de ani. Orice duh care nu mărturiseşte pe lisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, si chiar acum este în lume (l loan IV, 3). Cei mânaţi de duhul lui Antihrist îl leapădă pe Hristos, l-au primit pe Antihrist cu duhul lor, au intrat în împărtăşire cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în duh, recunoscându-1 drept dumnezeu al lor. Drept aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au binevoit întru nedreptate (II Tesaloniceni II, 11-12). întru îngăduinţa Sa, Dumnezeu este Drept Judecător, îngăduinţa va fi satisfacere, dar totodată dare în vileag şi judecată pentru duhul omenesc. Antihrist va veni la vremea sa, la vremea rânduită lui. înaintea venirii lui va merge lepădarea majorităţii oamenilor de credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. în însăşi întocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist, împreună simtirea cu el, aşa cum în starea de boală grea apare setea de o băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită ! Va răsuna glasul chemător în societatea omenească, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un geniu al geniilor, care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă treaptă, care să încetăţenească pe pământ o asemenea bunăstare încât raiul si cerul să devină de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logică, îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor.

Nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi de la creştinism, de către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăşire după duh cu satana. Este vrednic de adâncă luare-aminte şi tânguire faptul că minunile şi lucrările lui Antihrist vor pune în încurcătură pe înşişi aleşii lui Dumnezeu.

Nici cuvântul, nici semnele Dumnezeu-Omului nu au reuşit să lucreze binefăcător asupra arhiereilor, cărturarilor, fariseilor şi saducheilor iudei, chiar dacă în afara celor din urmă toţi cunoşteau cu de-amănuntul după literă Legea lui Dumnezeu. Ei nu doar că erau străini de Dumnezeu, vrăjmaşii lui Dumnezeu din pricina bolii păcatului celei de obşte [comune] întregii omeniri, ci s-au făcut astfel, s-au întărit şi s-au pecetluit întru această aşezare sufletească din pricina alegerii propriei voinţe, din pricina părerii de sine, din pricina dorinţei de a duce viaţa şi de a spori în viaţa oprită [interzisă] de Evanghelie. Ei n-au putut să îl asculte pe Fiul lui Dumnezeu, Care le vorbea; ei nu au ascultat precum se cuvenea cuvântul Lui; doar vânau cuvintele care li se păreau potrivite pentru a fi răstălmăcite şi pentru a-L învinui în temeiul lor pe Domnul. Aşa se poartă de obicei ura faţă de cuvintele celui urât. De ce nu înţelegeţi vorbirea mea ? – le spunea Mântuitorul vrăjmaşilor Săi, care lepădau cu încăpăţânarea şi înverşunare mântuirea cu care erau îmbiaţi. „De ce nu înţelegeţi învăţătura Mea ? De ce nu primiţi cuvintele Mele vindecătoare ? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu (loan VIII, 43): el este de nesuferit pentru voi. întrucât sunteţi fii ai minciunii si lucraţi după îndreptarea pe care v-o dă minciuna, pe Mine nu Mă credeţi, fiindcă spun adevărul (loan VIII, 45).

Minunile lui Dumnezeu înomenit alcătuiau cele mai mari binefaceri materiale pe care şi le poate închipui omenirea. Ce binefacere mai mare poate fi decât a îi înapoia celui mort viaţa ? Ce binefacere mai de preţ poate fi decât vindecarea unei boli de nevindecat, care răpea viaţă după viaţă, care făcea viaţa asemenea mai degrabă cu o moarte prelungită decât cu o viaţă ?

Minunile Domnului aveau o noimă de taină, un scop sfânt. Chiar dacă erau în sine mari binefaceri, din punctul de vedere al iconomiei Dumnezeieşti ele slujeau numai drept mărturie şi dovedire a unei binefaceri neasemuit mai mari. Domnul, luând omenitatea, a adus oamenilor un dar veşnic, duhovnicesc, fără de preţ: mântuirea, vindecarea de păcate, învierea din moarte veșnică.

(Sf. Ignatie Briancianinov)

Share