Duminica a VI din Postul Mare – Întrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos
Astăzi în Duminica a VI din Post se sărbătorește Întrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos. Eri a fost Sâmbăta lui Lazăr. S-a sfârșit Postul cel Mare de 40 de zile și a rămas săptămâna patimilor. În aceasta săptămână a patimilor se ține mai strict post, creștinii se adâncesc cu sufletul în taina răscumpărării oamenilor de Dumnezeu. Cu Hristos ne răstignim cu Dânsul și înviem –ne învață Biserica.
În această săptămînă suntem cu sufletul și la Cina Cea de Taină, și pe Muntele Maslinilor; și la sinedriul și Pilat și la șfârșit – la Golgota. Dar astăzi după 40 de zile de post întâmpinăm pe Domnul cu stâlpări în mâini și cu trupurile noastre “așternute în cale”, adica smerite întru Hristos, prin postire și pocăință, paza poruncilor și fapte bune. Strarețul Mănăstirii Arhimandritul Irinarh a spus la predica despre însămnătatea sărbătoarei de astăzi. A mai vorbit despre statornicie – în sens că omul ca să poată reuși pe calea aceasta a vieții întru Hristos are nevoie de statornicie. Și a mai spus despre săptămâna a patimilor care vine, ca să ținem mai strict postul, să citim Evanghelia mai ales patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Din TRIOD
După învierea lui Lazăr din morți, mulți dintre cei ce au văzut minunea au crezut în Hristos. Dar în sinagoga iudeilor se hotărăște și uciderea lui Hristos și a lui Lazăr. Iisus, deci, fuge și face loc răutății. Iudeii s-au gândit să-L omoare de sărbătoarea Paștilor. Și cu toate că Iisus avea destul timp să fugă, totuși a venit cu șase zile înainte de Paști în Betania, unde era Lazăr cel ce murise. Acolo s-a făcut ospăț și a mâncat împreună cu El și Lazăr. Iar sora lui, Maria, a turnat mir pe picioarele lui Hristos. A doua zi a trimis pe ucenicii Săi să-I aducă asina și mânzul ei. Și, într-adevăr, Cel care are cerul de tron, S-a aruncat pe mânzul asinei și a intrat în Ierusalim. Copiii evreilor, și ei chiar, așterneau înaintea Lui haine și ramuri de finic; unii le aruncau, iar alții le purtau în mâini și strigau, mergând înaintea Lui: “Osana, Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (din TRIOD)
TÂLCUI REA SFINTEI EVANGHELII DE LA MATEI SFÂNTUL TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI I
A şezut pe asină, nici o altă trebuinţă fiind decât numai ca să împlinească proorocia şi tot astfel să ne arate cum că se cuvine să călătorim întru simplitate, căci nu a încălecat pe cal, ci pe asină de rând. Deci, împlineşte proorocia şi după chipul cel istoric, şi după înalta înţelegere (Zaharia 9, 9). După istorie, fiindcă a şezut în chip văzut [cu adevărat] pe „asină”; iar după înalta înţelegere că şi pe „mânz” a şezut, adică peste norodul cel nou şi neîmblânzit, adică nesupus (Facere 49,11). Şi erau „asina şi mânzul ei” legaţi cu lanţurile păcatelor lor. Şi „doi” au fost trimişi să-i dezlege: Pavel, la neamuri, iar Petru la cei din tăierea împrejur, adică la iudei (Galateni 2, 7).încă şi până acum „două” sunt cele care ne dezleagă pe noi de păcate: Apostolul şi Evanghelia3 . Şi vine Hristos blând, căci la Venirea Lui cea dintâi n-a venit să judece lumea, ci s-o mântuiască (loan 3, 17). însă şi ceilalţi împăraţi ai evreilor erau răpitori şi nedrepţi, iar Hristos a fost „împărat blând”. 21, 6-7: Mergând, deci, ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. (21.6) Marcu 11,4-6 / Luca 19,32(21,7) Regi 9,13 / Marcu 11, 7 / Luca 19,35 / loan 12,14 Luca şi Marcu vorbesc numai despre „mânz” (Luca 19,35; Marcu 11, 7), iar Matei, vorbind despre „mânz” şi „asină”, nu le este potrivnic, căci aducându-se „mânzul”, a venit şi mama lui. Şi a şezut [Domnul] „peste ele” – nu pe amândouă dobitoacele, ci pe veşminte sau, poate, mai întâi a şezut pe „asină”, iar după aceea şi pe „mânz”, de vreme ce şi mai întâi s-a odihnit întru adunarea iudeilor, iar după aceea întru norodul cel din păgâni. 22, 8-9: Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau în cale. Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El, strigau, zicând: Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de Sus! (21, 8) Levitic 23, 40 / Marcu 11,8 / Luca 19, 36 / loan 12,13 (21,9)3 Regi 1, 39 / Psalm 117,26 / Matei 23,38 / Marcu 11,10 / Luca 13,35; 19,38 / loan 12,13 După chipul istoric, aşternerea veşmintelor şi tăierea stâlpărilor este arătare de prăznuire. Iar după înalta înţelegere, cunoaşte, tu că după ce Apostolii „au pus deasupra veşmintele lor” – adică faptele lor cele bune -, atunci „sade” Domnul deasupra. Căci de nu se va împodobi sufletul cu faptele bune cele apostoleşti, nu „sade” Dumnezeu pe dânsul [întru el]. Iar cei care „mergeau înaintea Lui”, sunt Proorocii cei mai înainte de întruparea lui Hristos; iar cei care „veneau după El” sunt mucenicii şi dascălii [învăţătorii] cei de după întrupare, care „veşmintele” lor „le aştern” lui Hristos, adică trupul îl supun Duhului – căci veşmânt şi acoperământ al sufletului este trupul. Deci „au aşternut în cale”, adică întru Hristos, căci [Domnul] spune: „Eu sunt Calea” (Ioan 14,6). Căci de nu va aşterne cineva trupul său – adică de nu-l va smeri „în cale”, – în Hristos rămânând şi nefăcându-se eretic, nu „sade” peste acela Domnul. Iar unii zic că „osana” înseamnă „laudă” sau „psalm”. Iar alţii, „mântuieşte-ne pe noi”, ceea ce este şi mai cu adeverire. Iar „Cel Ce vine” este numit Domnul, ca Cel Care era aşteptat de evrei să vină, căci şi Ioan Botezătorul întreabă: „Tu eşti Cel Ce va să vină?” (Luca 7,19), adică Cel aşteptat să vină. încă şi întru alt chip se spune „Cel Ce vine”, pentru că în fiecare zi aşteptăm a doua Venire a Lui. Deci, se cuvine ca fiecare să aşteptăm pururea sfârşitul şi Venirea Domnului şi [pentru aceasta] să ne gătim sufletul. 22,10-11: Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zi când: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, Proorocul din Nazaretul Galileii. (21,10) Ioan 2,13 (21, II) Luca 7,16; 24,19. Mulţimile, fiind fără de vicleşug şi fără de răutate, nici nu-L defăimau pe Hristos, dar nici cugetare cuviincioasă nu aveau despre El şi pentru aceasta acum îl numesc pe Dânsul „Proorocul”. însă nu cumva, numindu-L cu articol, „Proorocul”, putem înţelege că Acesta este „Proorocul” cel aşteptat, despre care a zis Moise: „Prooroc [din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine,] îţi va ridica Domnul [Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi]”? (Deuteronom 18, 15). Căci mulţimile nu zic că „Acesta este Prooroc”, ci „Acesta este Proorocul”, adică Acela Carele este aşteptat. 22,12-13: Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (21,12) Deuteronom 14, 23-25 / Marcu 11,15 / Luca 19, 45 / Ioan 2,14 (21,13) 3 Regi 8, 43 / Isaia 56, 7 / Ieremia 7,11 / Marcu 11,17 / Luca 19, 46 / Ioan 2,16 Îi scoate afară pe cei care vindeau, ca un Stăpân al „casei” – adică al templului -, arătând ca cele care sunt ale Tatălui, şi ale Lui sunt. Iar aceasta a făcut-o mai întâi având grijă de buna podoabă a templului, iar apoi pentru a însemna [a arăta] schimbarea jertfelor. Căci, scoţând afară boii şi porumbeii, a vestit că nu mai este trebuinţă de jertfele de dobitoace sau de junghieri, ci de rugăciune. Căci zice, „casa Mea, casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari” – pentru că în peşterile tâlharilor se fac junghierile şi vărsările de sânge. Dar şi pentru cei care cumpărau şi vindeau şi negustoreau a numit templul „peşteră a tâlharilor” – căci iubirea de câştig este patimă tâlhărească. Insă „porumbei” vând şi aceia care vând treptele preoţeşti din Biserică, fiindcă aceştia vând darul Duhului, Care este închipuit de „porumbel” (Matei 3, 16). Drept aceea, sunt scoşi din Biserica cea de Sus şi din cea de jos, căci sunt nevrednici de a preoţi”. Vezi însă ca nu cumva şi tu, „biserica lui Dumnezeu” – adică mintea ta – să o faci „peşteră a tâlharilor”, adică [locaş] al demonilor. Şi încă „peşteră” se face mintea noastră, dacă vom avea gânduri iubitoare de materie, iubitoare de averi, care „vând şi cumpără” şi strâng şi cel mai mic bănuţ. încă şi de vom „vinde” sau vom „cumpăra porumbei” – adică vreo dogmă duhovnicească a credinţei cea dintru noi, ori vreun cuget de acest fel -, „peşteră a tâlharilor” ne-am făcut pe noi înşine. 21,14: Şi au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi”. (21, 14) Isaia 35, 5-6. Vindecându-i pe cei neputincioşi, Se arată că este Dumnezeu şi face bine cu stăpânire scoţându-i pe cei nevrednici din casa Lui. Se arată încă şi aceasta că, după ce au fost scoşi iudeii care slujeau Legii şi jertfelor sângeroase, „orbii şi şchiopii” – adică cei dintre păgâni – au fost primiţi şi „vindecaţi” de EI. 21,15-16: Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau: Osana, Fiul lui David! s-au mâniat. (16) Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da1 „. Au, niciodată nu aţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă”? (21, 15) Isaia 26,11 / Marcu 11,18 (21, 15) Psalm 8, 2 Fariseii, văzând că pruncii aduc lui Hristos lauda pe care se pare că Proorocul David a dat-o lui Dumnezeu (Psalm 117, 25), crăpau de pizmă şi îl prihănesc [învinuiesc] pe El că suferă [îngăduie] a se zice cele ale lui Dumnezeu la Dânsul. Iar El, mai mult întărind [cele grăite de prunci], zice: „«Adevărat», căci atât Mă depărtez Eu de a astupa gurile celor ce îmi zic Mie aceasta, încât şi pe Proorocul îl aduc martor, şi pe voi vă arată sau [că sunteţi] neînvăţaţi, sau [că sunteţi] zavistnici: «Au, niciodată n-aţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă?»” (Psalm 8,2) Iar „ai săvârşit”, arată că întreagă şi de săvârşit [desăvârşit] a primit laudă, măcar deşi aceia se par cu vârsta că nu sunt de săvârşit [desăvârşiţi], căci nu grăiau ei cele pe care le grăiau, ci numai gura dându-şi-o Duhului, erau organe ale Aceluia. De aceea, zice: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug”, arătând că nu ale minţii lor erau graiurile, ci numai ale gurii care era mişcată de dum nezeiescul dar. Şi mai înseamnă aceasta că va fi lăudat [Domnul] de neamurile păgâne, care sunt „prunci” fără de înţelegere. încă şi Apostolilor mângâiere le era aceasta, arătând că şi lor li se va da cuvânt [de înţelepciune], deşi erau oameni simpli şi neştiutori. Şi tu, dacă vei fi „prunc” cu răutatea – adică fără de răutate fiind – şi vei „suge” laptele cel duhovnicesc – adică dumnezeieştile cuvinte -, atunci te vei face vrednic de a lăuda pe Dumnezeu. 21, 17: Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate, la Betania, şi noaptea a rămas acolo. (21, 27) Marcu 11,11,19 / Ioan 11,18 Pleacă de la ei ca de la nişte nevrednici şi vine în „Betania”, care înseamnă „casă a ascultării”. Că Se mută Domnul de la cei nesupuşi la cei care se supun Lui şi Se „sălăşluieşte” întru ei. Că zice: „Locui-voi întru ei şi voi umbla” [„Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu”] (Levitic 26, 11-12; 1 Corinteni 6, 15, 17; 2 Corinteni 6, 16).
Sfântul Ignatie Briancianinov
Despre intrarea Domnului în Ierusalim Prima predică în Duminica Floriilor
Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr (Zah. 9, 9). Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate. Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ. Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8). După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul (Luca 23, 21; In. 19, 15).
Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc… Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea predanisită de ei neamurilor, şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii. Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israil, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului.
Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti. După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui. Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi locaş la dânsul vom face (Ioan 14, 21, 23). Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică. Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă, şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul…
Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti. Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împăratul lui Israil. Amin.