Cel care-l iubeşte pe aproapele său, toate poruncile le împlineşte; iar cel ce împlineşte poruncile, iubeşte pe Dumnezeu

[:ro]

Tâlcuiri laDuminica a cincisprezecea după Cincizecime

34. Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.

35. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:

36. Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

37. El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

38. Aceasta este marea şi întâia poruncă.

39. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

40. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

41. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus,

42. Zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David.

43. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – zicând:

44.”Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”.

45. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?

46. Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. [Mt. 22, 35-46].

Iar porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Deuteronom 6, 5) se tâlcuieşte astfel: se cuvine a iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, adică a lua aminte la El cu toate părţile şi puterile sufletului. Aceasta este cea „întâi şi mai mare poruncă”, care ne deprinde pe noi la buna cinstire [a lui Dumnezeu]. Iar a doua, asemenea cu aceasta ne îndeamnă să facem oamenilor cele care sunt după dreptate. Căci două lucruri duc la pierzare: dogmele [învăţăturile] cele rele şi viaţa stricată.

Deci, ca să nu cădem în dogme [învăţături] păgâneşti, se cuvine să-L iubim pe Dumnezeu, iar pentru ca să nu avem viaţă stricată, se cuvine să-l iubim pe aproapele (Levitic 19, 18). Căci cel care-l iubeşte pe aproapele său, toate poruncile le împlineşte; iar cel ce împlineşte poruncile, iubeşte pe Dumnezeu, întrucât una prin alta se întăresc şi se alcătuiesc aceste două porunci şi pe toate celelalte le cuprind”. (Fericitul Teofilact al Bulgariei).

Domnul a înfăţişat porunca privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi a adăugat de îndată învăţătura despre vrednicia Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeirea Lui. Dar de ce? Pentru că adevărata dragoste de Dumnezeu şi de oameni nu este cu putinţă decât sub înrâurirea credinţei în Dumnezeirea lui Hristos Mântuitorul, în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Această credinţă insuflă dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât cum este cu putinţă să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, Care atâta ne-a iubit pe noi, că și pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu l-a cruţat, ci L-a dat pentru noi? Tot ea aduce dragostea la deplinătatea desăvârşirii sau până la ţelul ei; iar ţelul dragostei este legătura vie. Pentru a ajunge la această legătură, trebuie biruită simţirea dreptăţii dumnezeieşti, care pedepseşte păcatul; fără a reuşi mai întâi aceasta, e înfricoşător a te apropia de Dumnezeu. Această simţire se biruieşte prin încredinţarea că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu; această încredinţare se naşte din credinţă; prin urmare, credinţa deschide calea dragostei de Dumnezeu. Acesta e primul lucru. Cel de-al doilea este credinţa în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat, a pătimit şi S-a îngropat, ne dă pilda iubirii de aproapele; fiindcă aceasta este adevărată dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi. Tot ea dă puteri si pentru a dovedi această dragoste. Pentru a avea astfel de dragoste, trebuie să devii om nou, locul egoismului să-l ia lepădarea de sine.

Numai în Hristos devine omul făptură nouă; iar în Hristos petrece acela care se uneşte cu Hristos prin credinţă şi prin renaşterea harică mijlocită de Sfintele Taine primite cu credinţă. De aici reiese că cei ce se aşteaptă să păstreze în sine, fără credinţă, cel puţin buna rânduială morală se înşeală amarnic. Toate acestea merg împreună; omul nu poate fi împărţit. El trebuie îndestulat în întregime. (Sf. Teofan Zăvorâtul)

[:]