Domeniul mănăstiresc

În timpul stăreției ieromonahului Samuil, în 1760, răzeșii din satul Cobâlca au făcut o diată schitului pentru terenul de pământ care ulterior a fost revendicat pe nedrept de medelnicerul Lupu Rosset . Vizavi de moșiile schitului se iscau deseori conflicte, precum ar fi cel dintr proprietarul Rosset și comunitatea monahală (1803-1806).

Procesele de judecată cu medelnicerul Rosset pentru moșia schitului s-au încheiat în anul 1833, moșia fiind câștigată de Rosset, iar schitului revenindu-i o suprafață de 48 desetine și 1 220 stânjeni . Această proprietate a fost confirmată prin copia ordinului Senatului rusesc de la 1835 cu nr. 1 557, cu o carte hotarnică din anul 1864 pe suprafața de 48 desetine 1 224 stânjeni pătrați, situată lângă mănăstire . Prin anii 1820 schitul poseda o moară de apă, o livadă de pomi, un lot de pământ donat de răzeșii satului Cobâlca, cu cărți de hotărnicie.

În 1851, schitul deținea un lot de pământ arabil de 38 de fălci, posedând și documentele necesare asupra pământului, adică Hotărârea Senatului din anul 1832 cu nr. 1 557 . În următoarele decenii domeniul schitului s-a mărit grație donațiilor, confirmate prin documente emise consecutiv de Tribunalul Orhei și, respectiv, de cel de Chișinău, de Biroul hotarnic al Basarabiei și Consistoriul duhovnicesc din Chișinău. Astfel, în 1854, se confirmă dreptul de proprietate al schitului asupra celor 48 desetine 1 224 stânjeni pătrați, situate lângă schit ; iar la 10 iunie 1879 schitului i se confirnă alte 22 desetine 2 350 stânjeni pătrați; la 13 iunei 1879- 6 desetine 2 230 stânjeni pătrați, precum și la 19 iunie încă 5 desetine, toate însoțite de planuri cadastrale și întărite defenitiv in stăpânirea schitului în 1883.

În 1870-1890, averea schitului constituia 50 desetine de pământ (38 de fălci), dintre care marea majoritate era lucrată de frații în scultare pentru necesitățile lor. Tot aici sunt incluse 3 mori de apă; 3 livezi și plantații de vie; două case la Chișinău, una de piatră și alta de lemn, cu anexe gospodărești care erau date în arendă și aduceau un anumit profit comunității monahale . Ca atare, veniturile schitului abea ajungeau pentru reparația bisericii și întreținerea obștii monahale. Raportul starețului schitului Țigănești relata că în 1883 comunitatea se întreținea din roadele muncii sale, mai avea 15 gospodării individuale și deja două mori de apă.

Tot în 1833, Tribunalul Chișinău confirmă trei planuri hotarnice pe numele registratorului colegial rus Ion V. Brâncă, eliberate de către biroul hotarnic al Basarabiei pentru moșia Hârtopul Mare și Hârtopul Mic, cu următoarele date: ,,un plan eliberat la 10 iunie 1879 cu nr. 752 pe o suprafață de 22 desetine 2 350 stânjeni pătrați cari suprafață s-a schimbat cu lotul zootehnic al statului în apropiere de mănăstire în suprafața de 20 ha, cu contractul de schimb întărit de Tribunalul Orhei din 8 aprilie 1930 cu nr. 1914: al doilea plan din 13 iunie 1879 cu nr. 732 pe o suprafață de 6 desetine 2 230 stânjeni pătrați si al treilea plan din 19 iunie 1879 cu nr. 736 pe o suprafață de 5 desetine”. Toate aceste trei planuri erau date spre judecată Tribunalului Chișinău care a întărit stăpâniria mănăstirii asupra acestui pământ, eliberându-se copia de pe hotărâre cu titlul de executor cu nr. 10 161 din 6 septembrie 1883 pe baza căreia mănăstirea a fos pusă în stăpânire. A doua copie a fost eliberată în baza cererii Consistoriului duhovnicesc din Chișinău din 5 ianuarie anul 1908, sub nr. 349, de pe Hotărârea Tribunalului Chișinău de la 1 februarie anul 1883” .
Un loc aparte în economia schitului o dețineau via, comercializarea strugurilor, fabricarea vinului ș.a., din care considerente , în 1902, s-a insistat asupra unei ,,fabrici” de vin. În 1900-1909 a fost cumpărată o vie de trei desetine de pe moșia Țigănești. În 1910, în vederea evitării eventualelor procese de judecată privind hotarele și moșiile mănăstirești, la Țigănești erau păstrate acte care confirmau titlul de proprietar asupra unor anumie loturi de pământ, și anume: Actul de donație Cobâlceanu pentru suprafața de 10 desetine, pământ situat pe moșia Onești numit ,,Poiana”; Actul de cumpărare pe suprafața de o jumătate de desetină, pământ arabil situat pe moșia Onești în localitatea ,,Ermurache”, cumpărat de la principesa Maria I. Mihailovici, din 10 iunie 1910.

În 1901-1912, prin stăduința egumenului Teodosie au fost cumpărate 12 desetine de pădure. Peste un an, planul cu nr. 14 însoțit cu actul de cumpărare a 10 desetine de pădure de la avocatul Vasile I. Bodi, situate pe moșia Onești în locul numit ,,Bețiu”, a fost autentificat de Tribunalul Chișinău cu nr. 2 323 din 14 februarie 1913 . Toate actele justificau suprafața de 103 desetine 2 204 stânjeni pătrați, iar pentru restul pământului mănăstirea poseda ,,acte de cumpărare casnică”.

În 1918, mănăstirea avea deja în proprietatea sa 108 desetine de pământ . Peste doi ani, în 1920, mănăstirea Țigănești poseda 56 ha de pământ arabil, 17 ha de curtea mănăstirii și livada, 7 ha de vie, 7 ha de vatră neproductivă, 2 ha de grădina de zarzavaturi și 1 ha de iazuri, total – o moșie de 110 ha . În 1922, averea mănăstirii se estima la 10 ha de vie, 17 ha de livadă, 2 ha de grădină de zarzavat, un iaz, 8 ha de vatră neproductivă, 6 case cu un rând, iar în Chișinău, pe strada Armenească, 13, mănăstirea Țigănești deținea un metoc dat în arendă , iar în casa din același oraș (strada Kupeceskaia, 31) era dată în arendă unui oarecare Piotr Baranovschi .

În anii interbelici era dată în arendă și via mănăstirii pe un termen mai îndelungat, din motiv că respectiva comunitate monahală nu izbutea să lucreze grădina fructiferă și să culeagă roada la timp, raportul financiar și condițiile tranzacției fiind semnate de stareț, ieromonahul Agafanghel. În acest fel, pe un termen de cinci ani, locuitorul orașului Chișinău Avram Vainberg, a luat în arendă grădina pentru suma de 900 de ruble anual, urmând în schimb să construiască pentru mănăstire o uscătorie dse fructe.

Doar câteva cifre ar prezenta o exemplificare elocventă privind situația financiară a mănăstirii Țigănești în perioada interbelică. Astfel, am identificat că în anul 1920 venitul total a fost de 99 399 lei; de la vânzarea lumânărilor s-au obținut 10 000 de lei; a prescurilor – 500; din arenda pământului – aproximativ 700 lei; din vânzarea fructelor – 8 000 de lei; a vinului din recolta anului 1919 – 18 500, iar din recolta anului 1920 – 8000 de lei; vânzarea de vite a adus 400 de lei; a zarzavaturilor – 3000 de lei; arenda casei din Chișinău a constitui 400 de lei; ctitorii au donat 1000 de lei; veniturile de la disc au constituit 200 de lei . La capitolul cheltuieli din 1920 – în total 95 700 de lei, au fost valorificați 6 000 de lei pentru procurarea lumânărilor; 7 000 de lei pentru produse alimentare pentru masa comunității; 8 000 de lei pentru îmbrăcăminte și încălțăminte; 3 500 de lei pentru cultivarea viei; 5 000 de lei pentru cumpărarea de vite; 600 de lei s-au cheltuit pentru cancelăria mănăstirii: pentru monografia mănăstirii au fost achitați 1 000 de lei (care, cu regret, nu a fost încă descoperită în fondurile de arhivă sau literatura de specialitate); pentru reparația bisericii de iarnă au fost utilizați 13 000 de lei și pentru construcția clădirii noi a trapezii – 30 000.

În 1940, în timpul primei ocupații sovietice, pădurile eparhiale amplasate la Țigănești, în total 500 ha, au fost sechestrate necondiționat de noile autorități.

În 1942, mănăstirea deținea 130 ha de pământ, 2 mori de apă, o livadă cu suprafața de 10 ha, 3 ha de plantații de viță-de-vie . La 1 aprilie 1943, mănăstirea avea un excedent, în numerar, de 199 456 lei. Fiind o mănăstire de trai comun, obștea monahală poseda o gospodărie economic dezvoltată și stabilă, suficientă pentru buna întreținere a comunității.

În 1944-1945, propritățile funciare ale mănăstirii Țigănești reprezentau doar 66 de ha, fiecărui călugăr revenindu-i între 0,4 și 0,5 ha, sprafața pământurilor reducându-se simțitor, deoarece în 1944, din cele 130 ha, au fost expropriate 64 pentru colhozul nou-format în localitate . Mănăstirea Țigănești se considera una dezvoltată și economic stabilă, alături de mănăstirile Căpriana, Hârbovăț, Japca, Hârjăuca, Chițcani, Saharna . Măsurile statului privind închiderea și lichidarea mănăstirilor au constat în impozitarea excesivă, taxele enorme pe care urmau să le achite mănăstirile, penalizările pentru cantitățile reduse de produse agricole și animaliere predate în folosul statului. Călugării erau obligați ca din produsele obținute să livreze statului grâu, carne, lactate, ouă, lână de oi etc; de cele mai deseori fiind supuși la taxe insuportabile, despre care fapt ne vorbesc și plângerile arhimandritullui Ioachim (Burlea) . O altă modalitate era intercalarea terenurilor mănăstirețti între pământurile colhozului, fapt care nu permitea lucrarea lor, așa cum s-a întâmplat în 1949 la mănăstirea Țigănești, pe atunci raionul Bravicea. Din 60,04 ha de pământ mănăstiresc, majoritatea erau plasate în interiorul terenului din colhozul satului Țigănești, inclusiv 6 ha de vie. În 1949 au fost confiscate încă 16 ha de teren, care ulterior a fost restituit sub formă de vatră neproductivă . Din suprafața terenului arabil, călugării au plantat 2 ha de viță-de-vie nouă și 3 ha de livadă. Mănăstirea mai deținea și iazuri de aproximativ 1-2 ha.

După 1949 veniturile mănăstirești de reduc semnificativ . Din 1954, cei 49 de călugări dețineau un teren de pământ de 52 ha, dintre care 12 ha de teren arabil, 7 ha de grădini fructifere, 4 ha de vie.

Venitul total pentru anul 1950 a constituit 157 482 de ruble de la gospodărie și 32 070 de ruble de la biserică. În 1950, prestațiile de stat au constituit conform planului: 6 270 kg de grâne ( de facto au fost predate 6 293 kg), 500 litri de lapte, 84 kg de lână, 14 000 kg de fructe (predate 24 909 kg), 4 000 kg de struguri (livrate 3 264 kg).

Impozitul de stat a constituit 34 274 de ruble, asigurarea – 4 500 de ruble. Pământurile mănăstirești constituaiau 47,04 ha de teren arabil, 7 ha de pășune și 6 ha de vie. Pentru a eficientiza activitatea gospodăriei monahale și a colhozului din localitate, autoritățile sovietice ,,au recomandat” să se transmită ultimele două loturi de 7 și respective 6 ha, în folosința colhozului fără vreo anume compensare . La 1 ianuarie 1951, din totalul de 60,04 ha de pământ, 17,80 ha erau teren arabil, 7 ha – livadă, 6 ha de vie și 1,0 ha de grădină de zarzavaturi. În ferma mănăstirii creșteau 2 cai, 8 boi, 2 vaci, 57 de oi, 6 porci. Venitul din anul 1952 a constituit în total 133 605 de ruble, dintre care 127 507 de ruble de la gospodărie și 6 098 de ruble de la biserică.

Stabilitatea economică a mănăstirii Țigănești (alături de mănăstirile Hârbovăț și Chițcani) s-a datorat reducerii impozitului odată cu adoptarea noii legislații (1953) în domeniul impozitării agricole, fapt care a permis depozitarea grânelor în caz de necesitate pentru cel puțin 2-3 ani. În 1953, mănăstirea Țigănești a achitat un impozit de 49 003 de ruble, în 1954 impozitul a fost fixat la 36 032 de ruble. Venitul a crescut până la 134 136 de ruble: da la gospodărie – 125 579 de ruble și de la biserică 8 557 de ruble.

În 1954, mănăstirea Țigănești urma să achite 36 832 de ruble impozite; 31,9 q de grâu predate la stat și 550 de litri de lapte. În 1956, mănăstirea avea de realizat un plan în carne de 890 kg, de facto fiind predate statului 1 768 kg (878 kg – în avanspentru anul 1957), la produsele lactate planul și realizarea a fost de 550 de litri . Mănăstirea a avut un venit de 230 194 de ruble, incluziv 198 190 de ruble de la gospodărie și 32 004 de ruble de la biserică.

Situația economică stabilă și buna gospodărie a făcut ca mănăstirea Țigănești să fie recomandată, în 1955, pentru vizitele turistice ale delegațiilor străine, pe lângă cele 10 biserici și mănăstiri alese: Chițcani, Căpriana, Hârbovăț și Japca . La 1 ianuarie 1955, mănăstirea, la cei 46 de călugări, poseda 51,04 ha, inclusiv și 11,80 ha de teren arabil, 6 ha de grădini, 4 ha de vie . Din animale în gospodărie erau 2 cai și o iapă, 4 boi și 2 vaci, 3 viței și 3 porci, 66 de oi și 44 de stupini de albine. S-a plantat grâu 4,25 ha, roada constituind 78,5 q; a fost sădit 3,5 ha porumb, recolta fiind de 75,7 q; floarea-soarelui s-a plantat 1 ha și s-au recoltat 12,1 q; 1,65 ha s-a plantat legume, cu o roadă de 23,9 q.

La finele anului 1957 mănăstirea Țigănești poseda 51 ha de pământ . La 10 august 1957, prin dispoziția Consiliului de Miniștri al RSSM, era preconizată transferarea pământurilor mănăstirești către colhozuri. În acest fel de la mănăstirea Țigănești au fost înstrăinate 4 ha de pământ . Pământurile mănăstirești au fost reduse și cedate în mod forțat în folosul colhozului din localitate. Astfel, mănăstirea Țigănești avea dreptul să folosească, din cele 51 ha de pământ, doar terenul de 6,9 ha . În pofida situației economice destul de grele, impozitarea excesivă și reducerea terenurilor arabile, indicii de dezvoltare economic sunt totuși stabili, fapt care a permis comunității monahale, în prima jumătate a anului 1958, să pocure o stație electric proprie și să electrifice gospodăria . Conform dispoziției Consiliului Miniștrilor al RSS Moldovenești nr. 69 din 18 februarie 1959, era prevăzută o nouă sechestrare a pământurilor mănăstirești, terenurile fiind reduse la 0,1 ha pentru fiecare viețuitor. Astfel, tot pământul peste normă a fost transferat din proprietatea mănăstirii Țigănești în folosul colhozului din localitate.

În acest fel, la inchiderea mănăstirii, proprietatea funciară a mănăstirii Țigănești s-a redus la aproximativ 7 ha, care cuprinde teritoriul întregului complex monahal și ceva teren arabil, utilizat de administrația și lucrătorii spitatulului pe parcursul a mai bine de patru decenii.

În toamna anului 1992, la redeschiderea mănăstirii, obștea monahală era ocupată de redresarea gospodăriei, lucrând pământul, îngrijind livezi, vii și grădini, pe care le posedă și în prezent. În 2000, averea mănăstirii Țigănești cuprindea un lac și două iazuri.

În 2001, prin Decizia Consiliuliu comunal Onești din 28 mai 2001 cu privire la atribuirea terenurilor mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din fondul de rezervă al primăriei comunei Onești, conform art. 12 al Codului funciar, mănăstirii i s-a atribuit cu titlul de proprietate un lot de pământ de 5 ha. Tot atunci, la solicitarea starețului mănăstirii, Consiliul communal a dat în arendă mănăstirii 21 ha de pământ .