Despre mănăstire și monahism.

Mănăstirea este Ierusalim și Sion duhovnicesc. Monahismul de astăzi este cu școală multă, dar cu practică puțină. În capul obștii trebuie oameni cu viață, nu cu școală.
Dacă stareții și duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeșnic și vor merge, ca păstorul cel bun, în fruntea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii; iar dacă nu, nicidecum.

Cel ce se gândește să intre în monahism să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicul său și să ceară sfaturi de la cei mai iscusiți duhovnici. După 40 de zile de rugăciune și post, Dumnezeu îi va descoperi, prin conștiință și duhovnic, pe ce cale să apuce.

Unii vin la mănăstire pentru că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puțin bolnavi, sau că nu se înteleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereții, sau ca să ajungă preoți, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conștiinței și cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viața îngerească.

Monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toți oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Dacă are inimă înfrântă și smerită, dacă nu se teme de ceasul morții și este dezlipit de cele pământești, deja este ostaș deplin al lui Hristos.

Extrase din cartea „Părintele Paisie de la Sihla”